Pe care sa citesc? HELP!

Hey, coltisori. I need your help! Nu stiu pe care dintre aceste doua carti sa aleg. Vreau sa citesc Warcross pentru ca este de la o autoare pe care eu o admir si stiu ca indiferent ce scrie este un masterpiece, dar vreau sa citesc si Kiss of deception pentru ca imi place subiectul cartii si desi nu sunt fana love triangle, hello Kaden si Rafe!  DAR PE CARE ALEG PRIMA? HELP!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Imagini pentru warcross marie luImagini pentru the kiss of deception

Fragment în avanpremieră din OPOZIȚIE, cartea a cincea a seriei LUX de Jennifer L. Armentrout in octombrie la Leda Edge

Fragment în avanpremieră din OPOZIȚIE, cartea a cincea a seriei LUX,

de Jennifer L. Armentrout, traducere de Claudia Roxana Olteanu

Image may contain: 2 people, text

 

 

Capitolul 1

 

KATY

 

Înainte, aveam eu planul ăsta pentru improbabila situație în care s-ar ajunge la chestia cu sfârșitul lumii. Era ceva cu o cățărare pe acoperiș, urlând ca apucata melodia celor de la R.E.M., „It’s the End of the World as We Know It (And I Feel Fine)”, dar viața reală e rareori așa de tare.

Chiar se întâmpla – tot ce știam noi despre lume se termina, și, la naiba, nu era deloc bine. Sau tare.

Am deschis ochii și am dat puțin la o parte perdeaua albă și subțire. M-am uitat pe geam, peste verandă, peste curtea goală, în pădurea deasă care înconjura cabana pe care Luc și-o trântise în Coeur d’Alene, orașul din Idaho al cărui nume nici nu îndrăzneam să încerc să-l pronunț sau să-l scriu.

Curtea era goală. Nu se vedea nicio licărire, nicio lumină albă și strălucitoare printre copaci. Nu era nimeni acolo. Corecție. Nu era nimic acolo. Nicio pasăre care să ciripească sau să zboare din creangă în creangă. Niciun semn că ar exista vreo creatură care să mișune pe undeva. Nici măcar bâzâitul surd de insecte. Era numai liniște și nemișcare, o lipsă de zgomote de cel mai sinistru gen.

Mi-am ațintit privirea asupra pădurii, lipită de locul în care-l văzusem ultima oară pe Daemon. Simțeam în piept o durere surdă și sâcâitoare. Noaptea aceea în care adormiserăm amândoi pe canapea mi se părea că se întâmplase cu câteva secole în urmă, dar nu trecuseră decât vreo patruzeci și opt de ore de când mă trezisem încinsă și aproape orbită de lumina lui Daemon, în forma lui reală. Nu reușise să se controleze, deși, chiar dacă am fi știut ce însemna asta, probabil că tot n-am fi putut face nimic.

Așa de mulți ca el, sute – dacă nu mii – de luxeni veniseră pe Pământ, iar Daemon… nu mai era, dispăruse, cu fratele și cu sora lui, iar noi eram și acum în cabana asta.

Simțeam în piept o apăsare, ca și cum cineva îmi strângea inima și plămânii cu putere. Din când în când, îmi aminteam avertismentul sergentului Dasher. Fusesem convinsă că omul ăsta – și toți cei de la Daedalus – călătoreau cu trenul nebuniei spre Tărâmul Alienării, dar avuseseră dreptate.

Doamne, câtă dreptate au avut!

Luxenii veniseră exact așa cum spuseseră ei, așa cum se pregătiseră ei, iar Daemon… Durerea s-a ascuțit, mi-a scos tot aerul din plămâni, și am strâns tare din ochi. Nu aveam nici cea mai vagă idee de ce a plecat cu ei sau de ce nu am primit niciun semn de la el sau de la familia lui. Groaza și confuzia legate de dispariția lui au fost o umbră permanentă care mi-a afectat fiecare secundă de veghe și fiecare clipă în care am reușit să dorm.

De partea cui e Daemon acum? Dasher mă întrebase asta la un moment dat, atunci când eram prizonieră în extrem de reala Zonă 51, și acum nu voiam să cred că am aflat răspunsul.

În ultimele două zile, au mai căzut din cer alți luxeni. Veneau întruna, ca un șir nesfârșit de stele căzătoare, după care…

— Nimic.

Am deschis ochii brusc, perdeaua mi-a scăpat din mână și a alunecat încet la loc.

— Ieși din capul meu.

— Nu mă pot abține, a răspuns Archer de pe canapea. Îți transmiți gândurile așa de tare, încât îmi vine să mă bag într-un colț și să încep să mă legăn, șoptind numele lui Daemon iar și iar.

Mă înțepa pielea de iritare, și oricât de mult aș fi încercat să-mi țin pentru mine gândurile, temerile și îngrijorările, oricum ar fi fost inutil când ai în casă nu doar un origin, ci doi. Perfecta lor pricepere de a citi gândurile devenea absolut enervantă într-un timp absolut scurt. Am ridicat iar perdeaua, cu ochii spre pădure.

— Nu-i nici acum vreo urmă de luxen? am întrebat.

— Nup. Nici măcar o luminiță nu s-a lovit de Pământ în ultimele cinci ore.

Archer părea la fel de obosit pe cât mă simțeam eu. Nici el nu dormise prea mult. În timp ce eu eram obsedată să mă uit pe geam, el era obsedat să se uite la televizor. Toate posturile de știri din lume relatau non-stop „fenomenul”.

— Unele posturi de știri acreditează ideea că a fost o ploaie masivă de meteoriți.

M-am strâmbat.

— La momentul ăsta, e inutil să încerci să mai acoperi ceva, a adăugat Archer, oftând obosit, și avea dreptate.Ce s-a întâmplat în Las Vegas – ce făcuserăm noi acolo – fusese înregistrat și transmis în câteva ore pe internet. La un moment dat, a doua zi după distrugerea completă a orașului, toate filmulețele fuseseră retrase, dar răul deja fusese făcut. Transmisese elicopterul de la postul de știri înainte de a fi doborât de Daedalus, înregistraseră oamenii care filmaseră cu telefonul, n-aveai cum să ascunzi adevărul. Totuși, internetul e un loc ciudat. Dacă unii spuneau acolo că a venit sfârșitul lumii, alții aveau o interpretare mult mai creativă. Se pare că deja se formase un nou clișeu.

Clișeul incredibil de fotogenic al extraterestrului strălucitor.

Care era Daemon, trecând în forma lui reală. Trăsăturile lui umane erau estompate și aproape de nerecunoscut, dar eu știam că el a fost. Dacă ar fi fost aici să vadă asta, chiar s-ar fi amuzat, dar eu nu…

— Încetează, a spus Archer cu blândețe. Habar n-avem ce face Daemon, sau ceilalți, în clipa asta. Se vor întoarce.

M-am întors cu spatele la fereastră și m-am uitat, în sfârșit, la el. Părul lui de culoarea nisipului era tuns scurt, în stilul tipic militar. Era înalt, cu umerii largi, arăta ca unul care ar fi putut să te doboare la pământ dacă era cazul, și eu știam că e chiar așa.

Archer putea deveni mortal în orice moment.

Când l-am văzut prima oară în Zona 51, am crezut că e un simplu soldat. Abia după ce a venit și Daemon am aflat că este omul infiltrat de Luc la Daedalus și că era, ca și el, un origin, copilul unui luxen și al unei mutante hibride.

Mi-am strâns pumnii.

— Chiar crezi? Că vor veni înapoi?

Ochii lui de ametist s-au întors de la televizor și s-au uitat la mine.

— E tot ce pot să cred la momentul ăsta. Niciunul dintre noi nu poate crede altceva acum.

Nu era deloc liniștitor.

— Scuze, a făcut el, ca să-mi dau seama că iar îmi citise gândurile. A arătat cu capul spre televizor, înainte să apuc să mă enervez. Ceva se întâmplă. De ce ar veni pe Pământ așa de mulți luxeni, ca apoi să plece liniștiți?

Și asta era tot întrebarea anului.

— Cred că e destul de limpede, s-a auzit o voce de pe hol.

M-am întors exact când Luc intra în cameră. Înalt și subțire, își legase părul castaniu într-o codiță prinsă la baza gâtului. Luc era mai mic ca noi, avea în jur de paisprezece-cincisprezece ani, dar era ca o căpetenie adolescentă a mafioților și uneori era mai de speriat ca Archer.

— Și tu știi perfect ce vreau să spun, a completat el, cu ochii la originul mai mare.

În timp ce Archer și Luc își încrucișau privirile într-o bătălie a ochilor, cum făcuseră de multe ori în ultimele două zile, m-am așezat pe brațul fotoliului de lângă fereastră.

— N-ai vrea să explici mai clar?

Chipul frumos al lui Luc avea ceva de puști, ca și cum încă nu-și pierduse rotunjimile copilărești, dar în ochii lui violeți era o înțelepciune care îi depășea cu mult vârsta.

S-a rezemat de rama ușii, cu brațele încrucișate.

— Fac planuri. Strategii. Așteaptă.

Nu suna prea bine, dar nici nu mă surprindea. Am simțit cum îmi apare o durere în tâmple. Archer nu a spus nimic și și-a întors privirea la televizor.

— Altfel de ce ar fi venit aici? a continuat Luc, aplecându-și capul să se uite pe fereastra de lângă mine. Sunt convins că n-au venit să dea mâna cu noi sau să pupe copiii pe obraz. Au venit aici cu un gând, și nu cu unul bun.

— Daedalus a spus mereu că vor invada, a zis Archer și s-a rezemat de spătar, strângându-și genunchii în palme. Tot proiectul lor legat de origini era o pregătire pentru asta. În fond, în istoria lor, luxenii nu s-au purtat frumos cu celelalte ființe inteligente. Dar de ce acum?

Mi-am frecat tâmplele, strângând din ochi. Nu-l crezusem pe doctorul Roth când îmi spunea că, de fapt, din cauza luxenilor se ducea războiul cu arumii – războiul care le distrusese planetele. Și fusesem convinsă că sergentul Dasher și Nancy Husher, scârba aia care conducea Daedalus, erau niște demenți.

Mă înșelasem.

La fel și Daemon.

Luc a ridicat o sprânceană și a scos un hohot scurt de râs.

— Păi, habar n-am, poate are legătură cu spectacolul ăla foarte public pe care l-am dat noi la Vegas. Știm că acolo erau infiltrați și luxeni care nu-i simpatizau prea tare pe oameni. Cum au luat ei legătura cu luxenii din afara planetei, n-am idee, dar chiar are importanță acum? A fost momentul ideal să-și facă intrarea.

Am îngustat ochii.

— Ai spus că a fost o idee genială.

— Despre multe chestii se poate spune că sunt geniale. Gen armele nucleare, băuturile răcoritoare cu zero calorii sau vestele din denim, a răspuns el. Dar asta nu înseamnă că trebuie să aruncăm lumea în aer, nu înseamnă că sucurile dietetice sunt și bune, și nu înseamnă că trebuie să te duci la cel mai apropiat Walmart ca să-ți iei o vestă din denim. Nu e cazul să mă băgați în seamă chiar tot timpul.

Mi-am dat ochii peste cap așa de tare, că aproape mi-au ieșit din orbite.

— Și ce altceva am fi putut face? Dacă Daemon și ceilalți nu s-ar fi expus, ne-ar fi prins.

Nu a răspuns niciunul, dar cuvintele nerostite pluteau în aer. Dacă ne-ar fi prins, ar fi fost nasol, evident, dar Paris, Ash și Andrew ar fi trăit probabil și acum. La fel ca și oamenii nevinovați care și-au pierdut viața când s-a dus naibii totul.

Dar nu mai era nimic de făcut în legătură cu asta. Timpul poate fi oprit pentru o perioadă scurtă, dar nimeni nu se poate întoarce în timp ca să schimbe ceva. Ce s-a făcut e bun făcut, iar Daemon a luat decizia aceea doar ca să ne protejeze pe noi. Clar nu l-a aruncat nimeni sub nava spațială.

— Pari epuizată, a comentat Archer, și mi-a luat câteva secunde să-mi dau seama că vorbește cu mine.

Luc și-a întors spre mine ochii ăia stranii.

— De fapt, arăți ca naiba.

Uau! Mersi.

Archer nu l-a luat în seamă.

— Cred că ar trebui să încerci să dormi. Măcar puțin. Dacă e ceva, te trezim.

— Nu. Am clătinat din cap, în caz că negația mea verbală nu era de ajuns. Sunt OK.

Adevărul e că nu eram deloc OK. Eram probabil la un pas de a mă duce în cel mai întunecat colț al camerei, unde să mă legăn dintr-o parte în alta, dar nu îmi permiteam să cedez și nici nu puteam să dorm. Nu când Daemon era undeva, acolo, și când lumea întreagă era gata să… la naiba, să devină o distopie, ca în cărțile pe care le citeam eu.

Am oftat. Cărți. Ce dor mi-era de ele!

Archer s-a încruntat și fața lui frumoasă a căpătat un aer cam fioros, dar înainte să-și dea drumul, Luc s-a desprins de cadrul ușii și a zis:

— De fapt, cred că are nevoie să stea de vorbă cu Beth.

Am ridicat surprinsă ochii spre scara din hol. Ultima oară când m-am dus eu s-o văd, fata dormea. Părea că nu face altceva decât să doarmă. Am fost aproape invidioasă că poate să doarmă așa.

— De ce? am întrebat eu. S-a trezit?

Luc a intrat în sufragerie.

— Cred că aveți nevoie de o discuție ca-ntre fete.

Mi s-au prăbușit umerii și am oftat.

— Luc, chiar nu cred că e acum momentul pentru consolidarea unei prietenii dintre fete.

— Crezi?

S-a trântit pe canapea lângă Archer și și-a pus picioarele pe măsuța de cafea.

— Dar altceva ce mai faci, în afară de faptul că te uiți pe geam și încerci să te strecori pe lângă noi ca să te duci în pădure să-l cauți pe Daemon și eventual să fii mâncată de vreo pumă?

Mi-am aruncat coada pe spate, enervată.

— În primul rând, n-o să mă mănânce nicio pumă. În al doilea rând, cel puțin încerc să fac ceva decât să stau în fund pe canapea.

Archer a oftat.

Dar Luc a ridicat capul la mine cu un zâmbet vesel.

— O luăm iar de la capăt cu discuția asta? A aruncat o privire spre Archer, care avea fața împietrită. Fiindcă îmi place când vă certați. E ca și cum aș asista la o ceartă conjugală între mama și tata. Am senzația că trebuie să mă ascund în dormitor, sau ceva, ca să pară mai autentic. Poate să trântesc ușa, sau…

— Taci odată, Luc, a mârâit Archer, apoi s-a uitat urât la mine. Nici nu vreau să-mi aduc aminte de câte ori am discutat asta. Nu e o idee prea deșteaptă să ne ducem după ei. Sunt prea mulți, și nu știm dacă…

— Daemon nu e ca ei! am strigat eu, sărind în sus și respirând precipitat. Nu s-a dat de partea lor. Nici Dee sau Dawson n-ar face asta. Nu știu ce se întâmplă.

Mi s-a înecat vocea de emoția care mă înăbușea.

— Dar ei nu ar face asta. Daemon nu ar face asta.

Archer s-a aplecat în față, cu ochii scânteind:

— Nu ai de unde să știi. Nu știm asta.

— Tu ai spus că se vor întoarce! am țipat eu la el.

N-a mai zis nimic, doar și-a întors din nou ochii spre televizor, iar asta mi-a spus ceea ce știam deja și eu în adâncul sufletului. Archer nu se aștepta ca Daemon sau ceilalți să se întoarcă.

Am strâns buzele și am clătinat așa de tare din cap, încât coada mea s-a transformat parcă într-un bici. M-am întors cu spatele la ei, să ies din cameră înainte să ne afundăm prea mult în discuția asta.

— Unde te duci? m-a întrebat Archer.

Am rezistat tentației de a țipa la el.

— Se pare că mă duc să vorbesc cu Beth ca între fete.

— Mi se pare un plan bun, a comentat Luc.

L-am ignorat, m-am uitat la scări și apoi în jur, dar am început să urc. Mă enerva să stau așa, fără să fac nimic. Mă enerva că de câte ori deschideam ușa casei, Luc sau Archer erau acolo să mă oprească. Și ce mă enerva cel mai tare era că puteau să mă oprească.

Eram eu, poate, hibrid, cu mutații de-alea obținute prin bunăvoința luxenilor, dar ei erau origini și, dacă era cazul, puteau să-mi facă un vânt să mă trimită direct în California.

Sus era liniște și întuneric, și nu îmi plăcea să fiu aici. Nu-mi dădeam seama de ce, dar de fiecare dată când urcam aici, pe holul ăsta lung și îngust, mi se ridica părul pe ceafă.

Beth și Dawson stătuseră în ultimul dormitor de pe dreapta în prima noapte aici, iar acum Beth se îngropase acolo de când… de când plecase el. Nu o cunoșteam prea bine pe fata asta, dar știam că trecuse prin multe cât fusese controlată de Daedalus, și mai știam că nu era chiar cel mai stabil hibrid de acolo, dar asta nu era vina ei. Și, deși nu îmi plăcea s-o recunosc, uneori fata asta mă speria.

M-am oprit în fața ușii și n-am intrat direct, am bătut.

— Da? s-a auzit vocea ei subțire și ascuțită.

Am deschis ușa, clipind. Vocea lui Beth suna oribil și, când m-am uitat la ea, am văzut că și înfățișarea ei era la fel de oribilă. Stătea rezemată de tăblia patului, cu un morman de pături în jurul ei, cu cearcăne negre sub ochi. Palidă și trasă la față, ca un copil abandonat, cu părul nespălat și încâlcit. Am încercat să nu respir prea adânc, fiindcă în cameră mirosea a vomă și transpirație.

M-am oprit în fața patului, șocată.

— Ești bolnavă?

Privirea ei abulică s-a îndreptat spre ușa de la baia apartamentului. Nu avea niciun sens. Hibrizii… noi nu ne îmbolnăvim. Nici de vreo răceală banală, nici de cel mai periculos cancer. Ca și luxenii, suntem imuni la orice, când vine vorba de boli, dar Beth? Mda, nu arăta deloc bine.

Am simțit că mi se strânge brusc stomacul, ca și cum mi s-ar fi încordat toți mușchii.

— Beth?

Ochii ei lăcrimoși s-au îndreptat, în sfârșit, spre mine.

— A venit Dawson?

Mi s-a strâns inima tare, aproape m-a durut. Copiii ăștia trecuseră prin atâtea nenorociri, mai multe decât cele prin care trecuserăm eu și Daemon, și acum… Doamne, nu era deloc corect.

— Nu, încă nu a venit, dar tu, Beth? Pari bolnavă.

Ea a înghițit în sec și și-a dus mâna subțire și palidă la gât.

— Nu mă simt prea bine.

Nu îmi dădeam seama cam la ce nivel de „nebine” era, dar mă temeam și să întreb.

— Ce s-a întâmplat?

A ridicat un umăr, ceea ce a părut un mare efort.

— Nu-ți face griji, a spus ea încet și a tras o pătură spre ea. Nu-i mare lucru. O să-mi revin când se întoarce Dawson.

Privirea a început iar să-i rătăcească, a lăsat pătura și a pus mâna peste cuvertura care îi acoperea burta.

— O să ne revenim când se întoarce Dawson.

— O să ne…?

Am amuțit, cu ochii mari. Mi s-a deschis maxilarul și am rămas cu gura căscată la ea.

M-am uitat la mâna ei și am văzut cu oroare cum își freacă burta cu mișcări lente și circulare.

O, nu! O, nu, de zece ori nu!

Am dat să mă apropii de ea, dar m-am oprit.

— Beth, ești… însărcinată?

Ea și-a lipit capul de perete și a strâns ochii.

— Trebuia să fim mai atenți.

Mi s-au înmuiat brusc genunchii. Somnul ei. Epuizarea. Acum toate aveau sens. Beth era însărcinată, dar inițial, ca o idioată absolută, nu am priceput cum s-a întâmplat. Apoi s-a trezit în mine rațiunea și îmi venea să țip: Dar nați avut prezervative? Însă oricum nu mai avea importanță.

Mi-a apărut în minte fața lui Micah, băiețelul care ne ajutase să scăpăm de Daedalus. Micah, puștiul care îți rupea gâtul și îți distrugea creierul doar cu gândul.

Copii de-ăia de extratereștri, unul din ăștia avea ea acum? Un copil de-ăla sinistru – sinistru, periculos și extrem de mortal? Sigur, Archer și Luc fuseseră și ei la un moment dat astfel de copii, dar asta nu mă liniștea cu nimic, fiindcă noua generație de origini pe care Daedalus o cultivase nu avea nicio legătură cu generația lor.

Iar Luc și Archer erau suficient de siniștri și așa.

— Te uiți la mine ca și cum ai fi supărată, a spus ea încet.

M-am străduit să-mi compun un zâmbet, cu toate că îmi dădeam seama că o să pară puțin dement.

— Nu. Sunt doar surprinsă.

A zâmbit puțin.

— Da, și noi am fost. E un moment cum nu se poate mai prost, nu?

Ha! Puțin spus.

În timp ce mă uitam la ea, zâmbetul i-a dispărut de pe buze.

Habar n-aveam ce să-i spun. Felicitări? Dintr-un motiv sau altul, nu mi se părea prea potrivit, dar în același timp parcă nici nu puteam să nu-i spun. Oare știau măcar ceva despre origini, despre copiii ăia de la Daedalus?

Oare copilul ăsta o să fie ca Micah?

Doamne, pe bune? Nu aveam destule pe cap acum? Am simțit că mi se strânge pieptul și mi-a fost teamă că o să fac un atac de panică.

— Cât… în câte luni ești?

— Trei luni, a spus ea, înghițind cu greu.

Trebuia să stau jos.

La naiba, aveam nevoie de un adult.

În capul meu se învârteau imagini cu scutece murdare și fețișoare roșii de furie. Oare în burta ei e unul sau sunt vreo trei? La asta nu ne-am gândit în privința originilor, dar luxenii se nășteau sigur câte trei.

Frate, Doamne, iartă-mă, trei copii?

Beth mi-a întâlnit din nou privirea și ceva din ochii ei m-a făcut să mă cutremur. S-a aplecat spre mine, cu mâna nemișcată pe burtă.

— Nu vor fi la fel ca înainte când se vor întoarce, nu?

— Ce?

— Ei. Dawson, Daemon și Dee. Nu vor fi la fel ca înainte, nu?

 

JENNIFER L. ARMENTROUT, Opposition: A Lux Novel

Copyright © 2014 by Jennifer L. Armentrout

Toate drepturile asupra ediţiei în limba română aparţin GRUPULUI EDITORIAL CORINT.

Este deja octombrie?

Luna de foc( Cronicile Castorilor) la Rao

Tocmai când începuseră să se obișnuiască cu evenimentele stranii care aveau loc în Gatlin, orășelul lor natal, Ethan și Lena sunt luați prin surprindere de alte întâmplări imposibile. Roiuri de lăcuste, căldură insuportabilă, furtuni devastatoare iau cu asalt orășelul, în timp ce Ethan și Lena se străduiesc să descifreze semnificația și consecințele Revendicării Lenei. Dezastrele naturale afectează până și puterile supranaturale ale Casterilor. Cum vor putea fi oprite toate aceste calamități și, mai ales, cine va fisacrificat pentru a salva Gatlinul?

Unul dintre noi minte la Herg Benet

“Unul dintre noi minte” e povestea a ceea ce se întâmplă când cinci străini ajung în clasa de detenție a școlii, iar numai patru ies de acolo în viață. Fiecare este suspect, fiecare are ceva de ascuns.

Fii atent la toate detaliile și poate vei fi tu cel care va rezolva enigma:

Într-o după-amiază de luni, cinci elevi de la Liceul Bayview intră în camera de detenție.

Bronwyn, tocilara, va merge la Yale și niciodată nu încalcă vreo regulă.

Addy, prințesa, este frumoasa populară a liceului.

Nate, delincventul, este deja eliberat condiționat după ce a fost prins vânzând droguri.

Cooper, atletul, este starul echipei de baseball.

Și Simon, proscrisul, este creatorul unei faimoase aplicații de mobil care lansează bârfele fierbinți ale liceului.

Atâta doar că Simon nu mai iese de la detenție. La finalul orei în care cei cinci trebuie să-și ispășească pedeapsa, Simon moare. Potrivit anchetei, decesul nu este un accident. Luni moare, iar marți apar dezvăluiri senzaționale programate de el despre cei patru colegi care i-au fost alături în clipa morții, ceea ce îi transformă rapid în suspecți. Dacă nu cumva criminalul este altcineva și se află în libertate…

Toată lumea are secrete, nu? Ceea ce contează e cât de departe ai merge ca să le protejezi.

Pasiune ametitoare (Hacker) la Editura Trei

Pasiune amețitoareAl treilea roman din seria Hacker. Povestea lui Blake și a Ericăi continuă: seducție, gelozie și trădare…

Blake Landon, un magnat al domeniului software, și-a găsit perechea în persoana încăpățânatei Erica Hathaway. Deși firea lui autoritară se luptă fără încetare cu spiritul ei independent, Blake nici nu se gândește s-o mai lase vreodată să plece din viața lui.
Erica i-a dăruit lui Blake toată încrederea și dragostea ei, hotărând să depășească împreună orice obstacol. Dar când el îi cere mai mult și-i pune la încercare limitele devotamentului, ea se vede silită să-i înfrunte dorințele întunecate.
În timp ce legătura dintre cei doi devine tot mai strânsă, dușmanii le dau târcoale.
Va supraviețui relația lor odată ce inamicii lui Blake întrec măsura și nu le mai amenință doar afacerile?

Soapte de iubire la Editura Trei

Șoapte de iubire De la autoarea bestsellerurilor Dulcea uitare, Fericirea mea ești tu și Fericirea începe azi

O poveste despre povara trecutului și despre puterea dragostei de a învinge cele mai neașteptate obstacole.

Pentru prima dată, două autoare de bestselleruri New York Times își unesc talentele în acest roman nespus de emoționant.
Avery, asistentă medicală, și Josh, paramedic, se întâlnesc într-o seară la o intersecție. Tocmai au ieșit din tură și sporovăiesc, așteptând să se schimbe culoarea semaforului. El, mare cuceritor, ea, cu gândul doar la muncă, dar amândoi bântuiți de fantomele trecutului. Secundele trec, aproape s-a făcut verde, Josh își încearcă norocul, Avery nu se lasă – și amândoi râd, fără să știe că un accident le va schimba pentru totdeauna destinele.

Genuine fraud review

Imagini pentru genuine fraud e lockhartThe story of a young woman whose diabolical smarts are her ticket into a charmed life. But how many times can someone reinvent themselves? You be the judge.

Imogen is a runaway heiress, an orphan, a cook, and a cheat.
Jule is a fighter, a social chameleon, and an athlete.
An intense friendship. A disappearance. A murder, or maybe two.
A bad romance, or maybe three.
Blunt objects, disguises, blood, and chocolate. The American dream, superheroes, spies, and villains.
A girl who refuses to give people what they want from her.
A girl who refuses to be the person she once was

It seems to me that E. Lockhart endeavoured to write a novel completely different from her highly successful and critically acclaimed We Were Liars, which I read earlier this year and fell in love with. I thought that We Were Liars conveyed an atmosphere similar to the one I had experienced while reading On the Jellicoe Road and therefore it was easy for me to get absorbed in the purple prose, the enchanting setting, the mystery, the Sinclair family drama…

Genuine Fraud was nothing like We Were Liars, except maybe the cryptic blurb and title and the beautifully designed cover. In terms of the literary genres approached in this book, it is worthwhile to mention YA, psychological thriller, mystery and suspense, although it was not at all difficult to put almost the entire puzzle together. This novel was written employing the reverse chronology technique, which Megan Miranda utilized cleverly in All the Missing Girls. I presume that E. Lockhart opted for this story-telling method in order to gradually reveal the motivations behind the actions of one of the two protagonists  and the chain of events in which she has been involved and resulted in her being under surveillance. To be honest, in the case of Genuine Fraud, the story told backwards didn’t necessarily work for me.

I had been eagerly awaiting the release of Genuine Fraud but, unfortunately, it proved an underwhelming and unsatisfactory read, far away from the greatness and exquisite execution We Were Liars has been known for. Halfway through the story, my interest already decreased and it was certainly not a positive and encouraging sign, considering that a novel of psychological suspense, as Genuine Fraud is being promoted, is supposed to keep you on the edge of your seat from the first page to the last, in my opinion. While I will definitely read the next book E. Lockhart is going to write, Genuine Fraud remains a fast-paced and relatively short novel with a mediocre plot, underdeveloped characters and no surprising twists and turns

 

Rating: Imagini pentru 3 stars

Review made by Daniel Balici.