Fragment in avanpremiera Adevarul Adevarat Editura YoungArt

Editura Youngart îți dă întâlnire la Gaudeamus! Cărți cu Colți te ajută să descoperi în fiecare săptămână câte o carte pe care să o adaugi în wishlist-ul GAUDEAMUS 2017.

Mai jos veti putea citi in avanpremiera un fragment din noua carte Adevarul Adevarat de Dan Gemeinhart pe care o puteti cumpara de la targul Gaudeamus.

 

Adevărul adevărat, Dan Gemeinhart

Traducere din limba engleză de Alex Macovei

 

Editura Youngart, 2017

 

adevarul-adevarat - Copy

În multe privinţe, Mark e un puşti cât se poate de obişnuit. Are un câine pe nume Beau şi o prietenă bună pe nume Jessie. Îi place să facă fotografii pe film, adoră să compună haikuuri şi visează să urce până-n vârful unui munte. Dar într-o anumită privinţă, Mark nu e ca ceilalţi copii: e bolnav şi urmează un tratament.

Într-o zi, Mark se hotărăşte să fugă de-acasă. Îşi ia câinele, aparatul foto, carnetul în care îşi scrie poeziile şi porneşte să cucerească acel munte la care visează.

O carte unică despre întrebări mari, momente mici şi incredibila călătorie a unui spirit deosebit.

 

„Numeroasele momente de suspans care îţi fac inima să gonească, cât şi gravitatea latentă, s-ar putea să-i copleşească pe cititorii mai slabi de înger; cititorii mai antrenaţi însă nu o vor putea lăsa din mână.“ Publishers Weekly

Imagini pentru exclusive

— Chiar credeai că n-o să observ? Ştiu câte locuri am şi ştiu câte bilete am dat.

Nu i-am răspuns şoferului, retrăgându-mă sub streaşina hotelului, la adăpost de ploaie. Picioarele-mi tremurau şi aveam palmele transpirate. Eram prea obosit pentru asta şi nu mă simţeam deloc bine. Mă uitam la el cu ochii mijiţi prin durerea care-mi pulsa în ţeastă.

— Locuieşti în Elbe sau ce?

Vocea lui era rece şi nerăbdătoare. De parcă a avea un puşti în plus în autobuz era cel mai rău lucru care i se putea întâmpla cuiva.

N-aveam chef de asta. M-am uitat urât la el şi mi-am dat ochii peste cap.

— Mda.

Şoferul a scuturat din cap.

— Nu te supăra pe mine, puştiule. Dar nu-s plătit să duc oameni pe gratis.

S-a auzit un tunet și o rafală de ploaie i-a umflat gulerul de la jachetă. A aruncat o privire peste umăr la vreme.

— Ah, la naiba, a exclamat întorcând privirea spre mine și încleștându-și maxilarele. N-ai părinţi sau pe cineva pe care să suni ca să te ia cu maşina?

Am scuturat din cap, încercând să par cât mai slab şi mai pârlit. Ceea ce nu era greu. Poate că reuşeam totuşi să obţin un drum cu maşina.

Dar şoferul n-a făcut altceva decât să elimine aerul din plămâni printre buze.

— Nu te pot lua cu mine, puştiule. Cu cei care au urcat acum şi bagajele lor, autobuzul e plin. Dar afurisita asta de furtună… a zis umezindu-și buzele. Rămâi aici. O să te lase să stai prin cafeneaua motelului. Îi las pe oamenii ăştia în vârf, mă întorc să te iau şi te duc pân’ la Elbe.

N-am zis nimic. Lacrimile mi-ardeau ochii, dar eram suficient de furios încât să nu le las să mi se scurgă pe obraji.

— Ne vedem într-o oră. Cu plăcere, mi-a aruncat el pufnind. Apoi mi-a întors spatele şi s-a urcat la loc în autobuz.

Când autobuzul a plecat cu scrâşnet de roți din parcarea prunduită, ploaia s-a dezlănţuit cu adevărat. Autobuzul ăla era singura mea modalitate de a ajunge acolo unde voiam, şi-o ştiam. Stopurile lui emanau un halou roşiatic în întunericul din ce în ce mai profund. Le-am urmărit cu privirea micşorându-se în depărtare şi apoi dispărând ca două dorinţe mărunte, care nu se vor împlini niciodată.

Să tremuri în ploaie în timp ce încerci şi să nu plângi, şi să nu verşi, e super nasol. Ăsta-i adevărul.

Am desfăcut fermoarul genţii, din care Beau a ţâşnit gâfâind şi dând din coadă. Totul îmi era luat, bucată cu bucată, zi cu zi. El era tot ce-mi mai rămăsese. Lacrimile mi-au învins furia, începând să mi se scurgă pe obraji.

L-am scărpinat după urechi.

— Gata cu geanta, prietene, i-am şoptit. Orice-ar fi. Nu-mi pasă.

S-a auzit un alt tunet. Cu excepţia gropilor pline de apă, şoseaua cu două benzi era complet goală. M-am uitat de-a lungul drumului, în direcţia în care plecase autobuzul. Cerul era un mare zid gri de nori. Ştiam că muntele era acolo, undeva, dar nu-l vedeam.

— N-are niciun rost să mergem mai departe, Beau, am zis c-o voce gâjâită.

M-am uitat în sus la ploaie, la cerul care devenea din ce în ce mai negru. Am înghiţit în sec şi m-am ghemuit deasupra lui Beau, scărpinându-l după urechi cu ambele mâini. M-am ţinut de el de parcă mă înecam. În întuneric, ochii lui ceacâri păreau, cumva, mai luminoşi. El era alături de mine. El mereu era alături de mine.

— Dar bănuiesc că n-are niciun sens nici să mergem înapoi, i-am zis ştergându-mi obrajii cu mâneca jachetei.

Am strănutat şi i-am oferit lui Beau zâmbetul pe care-l merita, iar el mi-a zâmbit înapoi ca un căţeluş ce era, cu colţii la vedere. Ochii îi străluceau plini de tot ce e bun pe lumea asta. Am ridicat aparatul şi l-am fixat pe ochii lui Beau. Am făcut poza. A început să dea din coadă mai tare. Am întins mâna şi l-am scărpinat iar după urechi.

— Haide.

Mi-am scos polarul din rucsac şi mi l-am tras pe mine. În jurul meu turna cu găleata. Am închis aparatul în punga de plastic cu fermoar pe care o luasem special pentru asemenea situaţii şi l-am băgat înapoi în rucsac. M-am uitat în zare, la panglica îngustă şi neagră de şosea care se-ntindea între pinii înalţi şi întunecaţi. Şi, undeva în negura din faţa mea, la un munte pierdut în furtună.

— Hai pe jos, prietene. S-ar putea să nu reuşim. Dar o să mergem până…

Duduitul unui tunet mi-a acoperit vocea. Nu ştiam cum avusesem de gând să continui propoziţia aia.

Pietrele din pavaj îmi scârţâiau sub tălpi.

Mergem până ne prind?

Beau tropăia pe lângă mine, adulmecând aerul de munte.

Mergem până găsim pe cineva care să ne-ajute?

O pală de vânt îngheţat mi s-a strecurat de-a lungul cefei, aşa că mi-am tras fermoarul de la jachetă până sub bărbie.

Mergem până… o să murim?

 

***

 

Prin întuneric, podul se-apropia de noi cu fiecare pas făcut. În ploaie, grinzile lui metalice păreau să fie dintr-un lut gri şi mat. Hainele-mi erau fleaşcă. Apa îmi pătrunsese pe sub guler, scurgându-mi-se pe spate. Tremuram întruna.

Acum era suficient de întuneric încât să fie noapte. Şi chiar era aproape noapte. Puţinele maşini care treceau pe lângă mine aveau farurile aprinse. Niciuna n-a oprit. Şi bănuiesc că m-am bucurat că n-au făcut-o. Dar când mă depăşeau, făcându-se nevăzute, înăuntrul lor părea cald.

— Autobuzul ăla o să se-ntoarcă dintr-o clipă în alta, i-am zis lui Beau, cu dinţii clănţănind. S-a uitat în sus la mine, fără să se oprească. Dacă ne vede, o să oprească. Trebuie să ne ascundem. Şi oricum, trebuie să găsim un loc unde să înnoptăm.

Când am ajuns în dreptul podului, am ieşit de pe şosea şi m-am strecurat printre buruienile de pe marginea drumului până la râul pe care podul îl traversa. Cu fiecare clipă ce trecea se-ntuneca din ce în ce mai tare şi trebuia să mă chinui ca să văd ceva.

Sub pod, malul era uscat, dar nu era niciun loc bun de dormit. Era plin de bolovani claie peste grămadă. Şi-aşa mă durea tot corpul – n-aş fi putut să dorm între doi bolovani.

M-am uitat înspre râu. Acolo, în apa înspumată, era o insulă. Se întindea până sub pod, ferită de ploaie. Era micuţă şi mai mult nisipoasă. Un trunchi lat căzut se-ntindea peste apa învolburată de pe malul pe care stăteam până pe insuliţa nisipoasă. Mi-am muşcat buza de jos şi am început să-l cercetez. Părea ud, dar stabil.

— Tu ce crezi, Beau? l-am întrebat, simţind cum mă bate cu coada peste picior.

— Bine, atunci. Hai să-ncercăm.

La primul pas, piciorul mi-a alunecat pe scoarţa umedă, dar m-am ţinut pe poziţii, iar la al doilea pas am fost mai grijuliu.

Era un buştean uriaş, cu faţa de sus plată, netedă, aproape la fel de lată ca un trotuar. Credeam c-o să reuşesc. Tot ce trebuia să fac era s-o iau cu binişorul.

După patru paşi, m-am uitat înapoi la Beau, care rămăsese pe mal, cu urechile pleoştite şi coada între picioare. A schelălăit.

— Haide, băiatule, i-am strigat. Nu-i chiar aşa de rău. Pe cuvânt.

La îndemnul meu, Beau a sărit agitat de pe-un picior pe altul. L-am privit drept în ochi şi-am coborât tonul:

— Haide, Beau. Hai că putem!

Beau a sărit pe buştean şi-a luat-o după mine. M-am întors în faţă şi-am continuat să merg, pas cu pas, cu cea mai mare grijă.

Apa mugea sub mine. Se-nvolbura în vârtejuri albe şi negre. Părea zgomotoasă şi înfometată.

La jumătatea drumului, mi-am dat seama că fusese o idee tâmpită, dar am mers mai departe. Am aruncat o privire înapoi la Beau, care era chiar în spatele meu.

Am mai făcut un pas. Alţi doi. Încă trei, patru, cinci. Picioarele-mi tremurau. De greaţă şi de teamă, stomacul îmi ajunsese undeva prin gât. Durerea de cap mă apăsa în fundul ochilor cu nişte degete obraznice şi ascuţite.

Am riscat o privire în sus, de la picioare către insuliţă. Aproape c-ajunsesem.

Pe chip mi s-a întipărit un zâmbet tâmp. O să reuşesc.

Iată ce nu pricep eu: de ce oamenii cred mereu că pot face un lucru doar pentru că vor să-l facă.

Cu ochii încă la fâşia de nisip alb din faţa mea, am simţit cum buşteanul umed îmi fuge de sub piciorul drept.

Am dat din braţe încercând să-mi menţin echilibrul. Mi-a alunecat şi celălalt picior.

Prin vuietul apei care năvălea pe sub mine, l-am auzit pe Beau lătrând. Cerul mi s-a rostogolit prin faţa ochilor, apoi podul.

Iar apoi, doar ape furioase.

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s