Fragment in avanpremiera Wolf Hollow Editura Arthur

Editura Arthur îți dă întâlnire la Gaudeamus! Cărți cu Colți te ajută să descoperi în fiecare săptămână câte o carte pe care să o adaugi în wishlist-ul GAUDEAMUS 2017.

Mai jos veti putea citi in avanpremiera un fragment din noua carte  Wolf Hollow, de Lauren Wolk pe care o puteti cumpara de la targul Gaudeamus.

wolf-hollow-tipar-nov2017

Wolf Hollow, de Lauren Wolk

Traducere din limba engleză de Alina Popescu

Editura Arthur, 2017

Carte premiată cu Newbery Honor

 

Chiar dacă războiul pare fără sfârșit, Annabelle trăiește o viață liniștită într-un orășel din Pennsylvania anului 1943. Merge la școală alături de frații ei, iar acasă adună puf din tecile de ceara-albinei, pe care marina îl folosește la vestele de salvare. Pe câmpurile de la Wolf Hollow Annabelle îl întâlnește uneori pe Toby, un veteran de război retras și tăcut care fotografiază animale și flori.

 

Apele devin tulburi când apare Betty, o fată întotdeauna dispusă să le cauzeze celorlalți necazuri. Logica marelui război care a cuprins lumea pune stăpânire și pe istoriile mici ale sătenilor: pe fronturile de la Wolf Hollow, bunătatea găsește cu greu sorți de izbândă, iar cruzimea dă amploare conflictului.

„Onestitatea din Wolf Hollow ne sfâșie inima, dar curajul și bunătatea lui Annabelle o recompun și o reîntregesc. E o carte care contează.“ Sara Pennypacker

Capitolul 6

În următoarele câteva zile Betty a părut să mă ignore. Am mers la şcoală şi m-am întors nestingherită, în pauze m-am jucat cu prietenii, iar orele petrecute la tablă cu doamna Taylor s-au scurs fără incidente. Betty şi Andy stăteau ghemuiţi în băncile lor, şoptind şi rânjind pe la spatele profesoarei. În pauză se făceau mereu nevăzuţi, se întorceau la ore târziu, plecau împreună şi la fel veneau a doua zi dimineaţă.

Toată lumea observase că lui Betty i se făcea… curte, deşi ideea era stranie, dată fiind vârsta ei, de numai paisprezece ani. Însă cum mama se căsătorise la şaisprezece, nu am irosit prea mult timp cu întrebări pe marginea evenimentelor care mă transformaseră într-o ţintă secundară.

Dar pofta lui Andy de învăţătură se dovedea, în cel mai fericit caz, sporadică, şi curând mi-am dat seama că nici măcar Betty nu putea să concureze cu o frumoasă zi de vară indiană.

Drumul spre şcoală în dimineaţa aceea a fost pur şi simplu o bucurie. Pământul era moale şi parfumat, păsările, gureşe, iar soarele, ascuns după un văl subţire de ceaţă. Înainte să cobor în vâlcea, m-am oprit, mi-am scos haina şi pălăria şi le-am agăţat de ramurile unui piersic care îşi păstra cu nespusă gelozie ultimele frunze, şi acelea de-un auriu tomnatic.

Pe unde umblau fraţii mei nici nu ştiam, nici nu-mi păsa. Aveam senzaţia că aş fi putut lesne să zbor peste coamele dealurilor, cu soarele în spate şi dedesubt cu fantasticele flăcări ce păreau să fi înghiţit pădurea.

E chiar foarte posibil să fi intrat în pădure, fluierând sau cântând în surdină.

Nu-mi amintesc.

Ceea ce a urmat a şters aproape tot, mai puţin realitatea prezenţei lui Betty.

Poate că îl aşteptase pe Andy, iar acesta nu venise, lăsând-o furioasă şi cu timp la dispoziţie.

Sau poate că nu mai asuprise de mult pe nimeni.

Oricum ar fi stat lucrurile, era pregătită să se ia de mine într-un moment în care eu nu eram pregătită s-o înfrunt.

Iar arma aleasă de ea s-a dovedit cu mult mai fioroasă.

Priveliştea ce mi se înfăţişa pe cărare era de-a dreptul stranie.

Betty şedea pe un trunchi de arbore căzut şi ţinea ceva în poală, iar fraţii mei, ghemuiţi la picioarele ei, se mişcau încetişor, cu o ciudată blândeţe.

— Henry.

— Şşş, a făcut el. Are o prepeliţă.

Şi chiar avea o prepeliţă. Una maronie şi delicată. Încă puicuţă, judecând după aspect. Suplă şi cu ochii limpezi.

Betty o ţinea cu uşurinţă sub braţul stâng. Cu degetele mâinii drepte alcătuise un soi de laţ care strângea gâtul păsării, dar numai cât s-o împiedice să se mişte. Băieţii îi mângâiau căpşorul moale cu vârfurile degetelor, iar prepeliţa clipea şi gângurea.

— E aşa de frumoasă, a şoptit James. Tare aş vrea s-o iau eu.

— De ce nu? a zis Betty. Poate îţi faci o fermă de prepeliţe.

La care Henry a răspuns:

— Neah, e pasăre sălbatică, nu găină.

Dar rostise cuvintele blând, aproape cu tristeţe, şi nu-şi mai lua ochii de la scumpetea maronie din poala lui Betty.

M-am oprit în spatele lor, întrebându-mă dacă nu cumva Betty îşi schimbase atitudinea, dar, în acelaşi timp, convinsă că nu.

— Haideţi, băieţi. Altfel întârziem la şcoală.

Invizibilă să fi fost, şi tot nu m-ar fi ignorat în felul ăla.

— O iau cu mine la şcoală, le-a zis Betty. Mergeţi. Vin şi eu imediat.

Vorbea ca mine. Ca o soră mai mare. Dar, spre deosebire de mine, pe ea au ascultat-o.

Băieţii s-au tras binişor înapoi, ca să nu sperie pasărea, apoi au coborât în fugă dealul, şuierânduşi tot soiul de aiureli în timp ce se întreceau care să ajungă primul.

Tocmai când să-i urmez, un sunet m-a făcut să încremenesc.

Mama sucise gâtul multor găini, însă întotdeauna fulgerător, ca să nu aibă timp să cârâie sau să se zbată.

Sunetul ăsta era altfel.

Din spatele meu se auzise un scrâşnet. M-am întors şi am văzut-o pe Betty ţinând prepeliţa de gât. Trupul micuţ şi rotunjor se legăna, pasărea încercând din răsputeri să se elibereze din laţul degetelor fetei. Ghearele se încârligau şi se desfăceau. Aripile scurte băteau frenetic aerul.

— Betty! Dă-i drumul, că moare!

M-am întins să prind prepeliţa, dar chiar atunci Betty a strâns degetele şi mai tare şi a ridicat pasărea până unde nu puteam să ajung, urcându-se pe buştean şi făcând câţiva paşi mai sus. Pe chip avea o expresie serioasă, iar ochii mă ţintuiau fără să clipească.

— Dă-i drumul! am strigat iar, sărind să prind prepeliţa.

Însă Betty a strâns mâna pumn şi i-a strivit gâtul. Am auzit limpede trosnetul oscioarelor ei delicate.

A azvârlit spre mine sărmana creatură, acum moale şi lipsită de viaţă, iar eu, trăgându-mă un pas înapoi, m-am împiedicat de-o rădăcină şi am căzut pe spate.

Nu ştiu de unde a răsărit Toby. Acum zăceam în praful drumului, luptându-mă să-mi vin în fire, iar o clipă mai târziu m-am trezit cu el stând între noi, cu spatele la mine şi mârâind ca un dulău.

Nu ştiu ce-a făcut. N-o vedeam deloc pe Betty. Doar pe el. Şi nu înţelegeam o iotă din ce-i spunea. Era mai mult zgomot. Un zgomot înfricoşător.

Apoi Toby s-a întors către mine şi, în deplină tăcere, m-a ajutat să mă ridic. A cules pasărea moartă. În mâna lui sluţită de cicatrici, vietatea arăta micuţă şi perfectă.

A tras adânc aer în piept, s-a îndreptat de spate, apoi a luat-o pe drumeagul care ieşea din vâlcea.

Totul, din momentul în care au dispărut fraţii mei şi până a plecat Toby, durase mai puţin de un minut.

Betty zăcea întinsă în tufişuri, cu ochii larg deschişi, aproape zâmbind.

— De ce-ai făcut asta? am întrebat-o eu, uluită la culme. Ce ţi-a venit?

— Mi-a furat pasărea, a zis, vorbind ca pentru sine. Şi mi-a spus c-o să regret dacă mă mai iau de tine.

Cum e posibil să fii mulţumit în asemenea împrejurări e un mister, dar eu eram. Aşa, un pic.

Poate că Betty găsise în sfârşit acul potrivit pentru cojocul ei.

— Ce nătărău, a zis ea, ridicându-se.

S-a scuturat de praf. Avea frunze în păr.

Clar nu-şi dădea încă seama că zăcuse într-un tufiş de iederă otrăvitoare, iar eu n-aveam de gând să-i spun.

Dacă mă aştepta iadul pentru că îi doream o suferinţă cruntă, ei bine, nu regretam deloc.

— Eşti plină de răutate, i-am zis. Până în măduva oaselor.

Asta a făcut-o să râdă.

— Bunica m-a învăţat să sucesc gâtul unei găini, pe care am mâncat-o chiar în seara aia, cu piure şi sos. Nu-i nicio răutate. Iar dacă este, atunci şi bunica e plină de răutate. La fel şi maică-ta.

— Nu, am contrazis-o, clătinând din cap, nu e acelaşi lucru. Ştii şi tu asta, am adăugat, deşi mă cam îndoiam.

Am lăsat-o în desişul de iederă, căzută pe gânduri, şi m-am rugat să se trezească în zori cu băşici şi cruste roşii. M-am rugat să facă o erupţie care să-i umple faţa de pustule şi coji. Şi m-am rugat să rămână cu cicatrici. Da. M-am rugat să rămână cu cicatrici pe mâna care ucisese biata pasăre nevinovată. Şi nu, nu regretam deloc.

 

În pauza de prânz, Betty deja se scarpina. La finalul orelor, pe obraz îi apăruse o erupţie. Iar când am ajuns acasă, am găsit-o pe mama jos în râpă, într-un strat de balsamine crescut pe lângă un izvor care ţâşnea din pământ chiar acolo.

— Ce faci? i-am strigat de pe alee.

Mi-a făcut semn cu mâna să vin lângă ea, aşa că am urmat potecuţa care ocolea grădina de legume şi se oprea pe malurile pârâiaşului născut din apele izvorului.

Dacă ar fi dat gerul şi ar fi îngheţat balsaminele, în locul acela n-ar mai fi fost decât noroi, dar plantele erau încă verzi, trăindu-şi ultimele clipe înainte de venirea iernii. Păstăile translucide în care se prefăcuseră florile plesniseră de mult, împrăştiindu-şi povara, dar mai rămăseseră încă destule frunze.

Mama smulsese câteva tulpini şiroind de apă şi le îndesase într-un coş de nuiele, iar acum se apucă să-mi umple mie braţele.

— O să avem nevoie de ele, ba şi de mai multe, mi-a zis. Betty Glengarry a făcut ce-a făcut şi s-a băgat într-o tufă de iederă otrăvitoare, aşa că e plină de băşici. Credeam că e la mintea cocoşului, a adăugat ea, clătinând din cap, dar se pare că Betty n-a mai văzut iederă otrăvitoare până acum. De azi înainte o să ştie să se ferească.

O furnicuţă se urca de pe o frunză pe mâna mea. Am suflat-o cât colo.

— De ce trebuie să faci tu toate astea? Ei n-au balsamine lângă izvorul lor?

Mama s-a oprit să se uite lung la mine.

— Domnul Glengarry e la sora lui, în Ohio, s-o ajute să se mute, iar doamna Glengarry suferă de sciatică. Doar n-o să umble creanga prin pădure, când avem o mulţime de plante chiar aici.

Şi a mai smuls un mănunchi, îndesându-l în grămada din braţele mele.

— A sunat să mă întrebe dacă ne-au mai rămas vreunele verzi. Şi ne-au rămas. Aşa că le voi pregăti o fiertură. Iar tu o să mă ajuţi.

Am vrut să îi spun de prepeliţă, dar nu mă simţeam în stare să vorbesc despre asta. Mi se făcea rău numai amintindu-mi zgomotul oaselor rupte. În plus, aveam nevoie de timp să mă gândesc şi la restul şi să găsesc o soluţie.

M-am gândit la prepeliţă. M-am gândit la fraţii mei. Mi-am adus aminte de sunetele pe care le scosese Toby la mânie.

— Bun, a zis mama. Astea ar trebui să ne ajungă pentru o singură fată.

A luat coşul şi a pornit-o la deal, spre casă. Împreună am pregătit o fiertură care să aline suferinţa pentru care mă rugasem.

Am scos cea mai mare oală din gospodărie, am umplut-o cu apă, am pus-o la fiert şi apoi am adăugat tulpinile, una câte una. Tulpinile şi frunzele s-au topit cât ai clipi, înverzind apa şi umplând bucătăria cu un miros ca de spanac.

— Cine a căzut în iederă otrăvită? a strigat bunica de dincolo, unde moţăia.

— Betty Glengarry, i-a răspuns mama, pe acelaşi ton. Şi e rău de tot.

— Orăşeancă, a zis bunica, dar nu cu răutate. S-a învăţat minte, sunt sigură.

Am sperat totuşi că va uita lecţia, şi că până atunci va da un ger năprasnic.

După ce am fiert toate plantele, am turnat zeama în borcane şi am lăsat-o la răcit, apoi am pus capacele şi am aşezat borcanele în coşul de nuiele.

— Cu asta se lecuieşte, a zis mama. Hai, îmbracă-te. Le ducem borcanele şi mai culegem nişte sfeclă pe drum.

— Chiar trebuie să vin şi eu? Aş pregăti cina până te întorci.

— Nu stăm mult, a spus mama, târând coşul în săliţă. Acum dă fuga în hambar şi adu-l pe bunicul. E prea departe să mă car cu ditamai greutatea.

Am jurat să rămân în camionetă cu bunicul până se întorcea ea. Dar, când am tras în faţa casei soţilor Glengarry, mama mi-a trântit câte un borcan în fiecare mână şi m-a împins în faţă.

— M-ai ajutat să pregătesc leacul, a zis. E bine să ştie şi Betty asta. Poate vă împrieteniţi.

Nu aveam ce să-i răspund, aşa că n-am zis nimic. Am ciocănit la uşă. Ne-a deschis doamna Glengarry, peste măsură de necăjită.

— Doamne, Doamne, Sarah, intră. Intră, Annabelle. Sunteţi nişte îngeri. Îngeri adevăraţi. Să vedeţi cum arată Betty. Vai de zilele mele, tare bolnavă mai e.

Şi chiar era. „Vai de zilele mele“ pălea în comparaţie cu ce-aş fi vrut eu să spun. Mă rugasem pentru băşici. Băşici primisem.

Pielea atinsă de iederă era înfiorător de umflată şi roşie, iar unele băşici erau aşa de mari, că vedeam lichidul adunat înăuntru. Îmi amintea de o broască-râioasă, cu guşa umflată să plesnească.

Mi-era greu să mă uit la ea. Mi-era şi mai greu să mă uit în altă parte. În viaţa mea nu mai văzusem pe cineva atât de otrăvit ca Betty.

— Doamne, dar e un caz grav, a zis mama, scoţându-şi haina şi aşezând-o la piciorul patului. Margaret, eşti bună să-mi aduci nişte cârpe curate?

Cât a lipsit bătrâna doamnă, mama, cu infinită blândeţe, a îndepărtat de corp picioarele şi braţele lui Betty şi i-a dat părul de pe frunte şi obraji.

— Sărmana de tine, i-a zis. Cred că te mănâncă îngrozitor.

Betty, urmărindu-i mişcările, a şuierat printre dinţi:

— Nu-mi pasă. E doar o iritaţie tâmpită.

— Ce fată curajoasă eşti, Betty dragă, a zis mama, clătinând din cap.

— Cârpe, a spus doamna Glengarry, aşezându-le grămadă lângă pat. Altceva?

— Un lighean. Annabelle, adu-mi două borcane din alea.

Dumnezeu a avut, printre alte idei geniale, şi pe aceea de a crea balsaminele. Ca minune, nu rivalizau cu apele despărţite sau transformate în vin, dar numai ele o puteau ajuta pe Betty.

Mama a turnat în lighean fiertura caldă, a înmuiat cârpele în ea, le-a stors, dar nu prea tare, şi le-a întins pe pielea aceea oribilă, până ce din Betty nu s-au mai văzut decât ochii, care mă urmăreau atent în timp ce

aruncam o privire prin dormitor.

Camera lui Betty semăna mult cu a mea. Un pat. O măsuţă cu o lampă. Un scaun în colţ. Un şifonier cu uşa crăpată cât să văd că înăuntru nu era mare lucru. Pereţi albi, simpli. Duşumea de scânduri, fără covor. Pe un perete, o imagine a lui Iisus. Pe altul, o poză înfăţişând un bărbat şi o femeie elegant îmbrăcaţi – el, cu cravată, ea, cu o pălărie roşie.

Cu Betty zăcând neputincioasă în pat şi cu doi adulţi în preajmă, am dat niţel frâu liber curiozităţii.

— Ei sunt părinţii tăi, Betty? am întrebat-o.

De răspuns, mi-a răspuns însă doamna Glengarry.

— Da, el e băiatul meu, tatăl lui Betty, deşi acum e…

S-a întrerupt şi s-a uitat la mama.

— …dus, încheie Betty pe un ton sec şi indiferent.

Nu ştiam ce înseamnă dus.

— Gata, a zis mama, acoperind-o cu o pătură şi strângând lucrurile de pe pat.

Betty a întors puţin capul, m-a surprins privind-o, apoi s-a răsucit la loc, nu înainte să apuc să-i zăresc ochii. Erau dureros de roşii. Din cârpele de pe obraji şi frunte îi picura zeamă verde în păr. Şi poate nu doar atât. Deşi se purtase îngrozitor, eram brusc fericită că, în acel noiembrie blând, găsiserăm destule plante încă verzi.

— Schimbă-le din oră-n oră, i-a zis mama doamnei Glengarry, întinzându-i ligheanul. Dar să nu le storci prea tare. Trebuie să rămână umede. Şi ţine-o la căldură.

La uşă, s-a întors şi a adăugat în şoaptă:

— Margaret, dacă şuieratul din plămâni se înrăutăţeşte, dă-i să bea nişte fiertură şi cheamă-l pe doctoral Benson.

— Aşa voi face, Sarah. Mulţumesc. Îţi mulţumesc. Şi ţie, Annabelle. Betty vorbeşte mereu aşa de frumos de tine. Poate vii pe la noi să vă jucaţi, după ce se face bine.

Se întunecase deja când am ajuns la câmpul cu sfeclă, dar am lucrat la lumina farurilor şi, cât ai clipi, am strâns destulă pentru cină.

Cu dragă inimă aş fi rămas să mai culeg câteva, bucuroasă de surpriza grăsuţă ce mă aştepta atârnând de fiecare mănunchi de frunze pe care îl smulgeam.

Nu erau prea arătoase, sfeclele alea. Coji tari şi murdare de pământ, cu rădăcini ca nişte bărbi rare, şi dure ca piatra. Dar înăuntru se ascundea miezul rubiniu, nerăbdător să se înmoaie la căldură.

Tânjeam după o astfel de ordine firească a lucrurilor.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s