Fragment Wild Cards de George R.R Martin la Editura Nemira

GeorgeRRMartin---Wildcards_c1

– Lasă-mă să te privesc.

 

O privi și el. Ultima oară când o văzuse, avea paisprezece ani, o fată băiețoasă de la orfelinat. O puștoaică slăbănoagă, cu părul blond-cenușiu. Odată, pe când avea unsprezece ani, copila îi dăduse un pumn de-a văzut stele verzi. Era cu un an mai mare decât el.

Apoi el plecase. Să muncească la aerodrom, să lupte alături de britanici împotriva lui Hitler. Îi scrisese, când apucase, de-a lungul anilor, după intrarea Americii în război. Ea părăsise orfelina-tul și fusese transferată în plasament familial. În ’44, una dintre scrisorile lui fusese returnată de la trei adrese cu mențiunea Destinatarul nu mai locuiește la adresa indicată. După aceea, în ultimul an, el fusese considerat dispărut.

 

– Te-ai schimbat și tu, constată el.

 

– Și tu.

 

– Îhî!

 

– Am urmărit mereu ziarele în timpul războiului. Am încercat să-ți scriu, dar se pare că scrisorile mele nu ți-au parvenit niciodată. Apoi au spus că ai dispărut pe mare și am renunțat, ca să zic așa.

– Ei bine, am dispărut, dar m-au găsit. Acum m-am întors. Cum ți-a mers?

 

– Foarte bine, după ce am fugit de la familia de plasament, răspunse ea şi o undă de durere îi străbătu chipul. N-ai idee cât m-am bucurat să scap de acolo. O, Bobby! O, mi-aș dori ca lucru-rile să fi stat altfel, adăugă ea și începu să lăcrimeze.

 

– Hei, zise el, apucând-o de umeri. Stai jos. Ți-am adus ceva.

 

– Un dar?

 

– Da.

Îi întinse un pachet slinos de hârtie, pătat de ulei.

 

– Le-am purtat cu mine în ultimii doi ani de război. Le-am avut cu mine în avion, pe insulă. Îmi pare rău că n-am avut timp să le împachetez din nou.

 

Tânăra sfâșie hârtia de împachetat. Înăuntru erau două cărţi, Casa de la Colțul lui Pooh și Povestea iepurelui răși fioros.

 

– O! exclamă Belinda. Mulțumesc!

 

Și-o amintea îmbrăcată în salopeta orfelinatului, obosită și prăfuită după un joc de baseball, întinsă pe podeaua sălii de lectură, cu o carte cu Pooh deschisă în fața ei.

 

– Cartea cu Pooh are autograful original al lui Christopher Robin, îi explică el. Am aflat că era ofițer în Aviația Regală, la una dintre bazele din Anglia. Zicea că nu obișnuiește să facă așa ceva, că acolo e doar un aviator ca oricare. L-am asigurat că n-o să spun nimănui. Căutasem în lung și-n lat să găsesc un exemplar, iar el știa asta. Cu cealaltă carte e o poveste și mai și. Mă întorceam la bază pe înserat, escortând niște aeronave B-17 avariate. Am ridicat privirea și am văzut apropiindu-se două avioane de luptă nocturnă germane. Patrulau, probabil, încercând să prindă un Lancester, ceva, înainte să treacă peste Canal. Ca să scurtez povestea, le-am doborât pe amândouă. Au căzut lângă un sătuc. Dar eu rămăsesem fără combustibil și trebuia să aterizez. Am zărit o pășune plată, numai bună, mărginită de un lac, și am coborât acolo. Când am ieșit din carlingă, am văzut o femeie și un câine ciobănesc la marginea câmpului. Femeia avea o pușcă. Când s-a apropiat suficient ca să vadă motoarele și însemnele, a spus: „Bine țintit! Nu vrei să

 

Vii înăuntru, să iei o îmbucătură și să dai un telefon la comandament?“ În depărtare, vedeam cele două avioane ME-110 arzând. „Ești foarte celebru, Jetboy“, mi-a spus. „Ți-am urmărit isprăvile în ziarul de Sawrey. Eu sunt doamna Heelis.“ A întins mâna și eu i-am strâns-o. „Doamna William Heelis? Iar satul acesta este Sawrey?“ „Da“, a răspuns. „Sunteți Beatrix Potter!“ am exclamat. „Așa se pare“, a zis ea. Belinda, era o bătrână îndesată, într-un pulover zdrențăros și o rochie veche și urâtă! Dar când zâmbea, jur că se lumina toată Anglia!

 

Belinda deschise cartea. Pe pagina albă scria:

 

„Pentru prietena americană a lui Jetboy, Belinda,

de la doamna William Heelis

 

(„Beatrix Potter“),

 

12 aprilie 1943.“

 

Jetboy bău cafeaua pe care i-o făcuse între timp Belinda.

 

– Unde sunt prietenele tale? întrebă el.

 

– Păi, el… ele ar fi trebuit să ajungă deja. Mă gândeam să mă duc la capătul holului să încerc să le sun. Pot să mă schimb și să stăm pe undeva să depănăm amintiri. Pot să le dau telefon, zău.

– Nu, zise Jetboy. Uite cum facem: te caut spre sfârșitul săptămânii, putem ieși într-o seară când nu ești ocupată. Ne-am simți bine.

 

– Cu siguranță.

 

– Mulțumesc pentru cărți, Bobby. Înseamnă mult pentru mine, vorbesc serios.

– Mă bucur mult să te revăd, Bee.

 

– Nimeni nu mi-a mai spus așa de când eram la orfelinat. Caută-mă cât de curând, bine?

 

– Categoric, spuse el, aplecându-se și sărutând-o din nou.În timp ce cobora scările, se intersectă cu un individ în costum de fante – pantaloni largi, sacou lung, lanț de ceas, papion de dimensiunea unui umeraș, păr pomădat și pieptănat pe spate, duhnind a Brylcreem și Old Spice – care urca treptele câte două, fluierând It Ain’t the Meat, It’s the Motion. Jetboy îi auzi bătând la ușa Belindei.

 

Afară începu să plouă.

 

– Grozav! Exact ca-n filme, își spuse Jetboy.

 

Domnea o liniște de mormânt peste Pine Barrens, în noaptea următoare.

 

Apoi câinii începură să latre de peste tot, pisicile să urle, păsările să zboare speriate din mii de copaci, rotindu-se și țâșnind care încotro în noaptea neagră.

 

Paraziții puseră stăpânire pe toate aparatele de radio din nord-estul Statelor Unite. Ecranele nou-apărutelor televizoare pâlpâiră, în timp ce volumul se dublă. Oamenii adunați în preajma televizoarelor Dumont cu diagonala de 23 de centimetri săriră în lături la explozia de zgomot și lumină, orbiți, în camerele lor de zi, în baruri și pe trotuarele din fața magazinelor de elec-trocasnice, de la un capăt la altul al Coastei de Est.

 

Cei aflați afară, în noaptea aceea fierbinte de august, asistară la ceva și mai spectaculos. În înaltul cerului, o dâră subțire de lumină se mișca, sclipind, într-o cădere continuă. Dâra se îngroșă, devenind mai strălucitoare, se transformă într-un bolid albastru-verzui, păru să se oprească, apoi se dezintegră în sute de scântei căzătoare, care se stinseră încet pe cerul negru presărat cu stele.

 

Unii susțineau că văzuseră încă o lumină, mai mică, după câteva minute. Rămăsese suspendată în aer o vreme, după care țâșnise către vest, pălind pe măsură ce se îndepărta. În ziare abundaseră povești despre „rachetele fantomă“ din Suedia, toată vara aceea. Era sezonul mort, când presa ducea lipsă de știri.

 

Câteva telefoane la centrul de meteorologie sau la bazele Aviației Militare primiră același răspuns: era, probabil, un meteorit rătăcit al ploii de stele Delta Aquaride.

Departe, în ținutul Pine Barrens, cineva știa adevărul, însă n-avea chef să-l comunice nimănui.

Cartea poate fi precomandata AICI sau direct de la  Targul Gaudeamus .

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s