Posted in Exclusiv

Fragment in avanpremiera #2 Colivia Regelui

img_2494

Comanda AICI volumul 3 al seriei Regina Rosie – Colivia Regelui de la Nemira

Nu sunt niciodată singură.

Temnicerii nu pleacă de lângă mine. Sunt mereu câte doi, mereu cu ochii pe mine, mereu amuţindu‑mă şi reprimându‑mi talentul. N‑au nevoie decât de o uşă încuiată ca să mă ţină captivă. Nu că m‑aş putea apropia de uşa aceea fără ca ei să mă îmbrâncească înapoi în mijlocul dormitorului meu. Sunt mai puternici decât mine şi foarte vigilenţi. Singurul loc unde pot să fug de ochii lor este baia cea mică, o încăpere cu faianţă albă şi accesorii aurii, cu o dungă de Piatră Tăcută de‑a lungul pardoselii. Sunt suficiente dale din cenuşiul acela sidefat ca să simt cum îmi bubuie capul şi mi se strânge gâtul. Trebuie să mă mişc repede şi să folosesc din plin fiecare secundă. Senzaţia pe care o am aici îmi aduce aminte de Cameron şi de talentul ei. Poate ucide pe cineva doar prin forţa tăcerii ei. Oricât de detestabilă mi se pare veghea constantă a temnicerilor mei, nu voi risca să mă sufoc pe podeaua unei băi doar pentru câteva minute de linişte.

Ciudat, înainte eram convinsă că cea mai mare teamă a mea era să rămân singură. Acum numai singură nu sunt şi niciodată nu am fost mai speriată.

Nu mi‑am mai simţit fulgerele de patru zile.

 

Cinci.

 

Şase.

 

Şaptesprezece.

 

Treizeci şi una.

Cu o furculiţă, crestez fiecare zi care trece în plinta de lângă pat. Faptul că las urme aici, că pricinuiesc o rană, cât de mică, acestui Palat al Focului Alb îmi dă o stare de bine. Arvenilor nu le pasă. Mă ignoră în cea mai mare parte a timpului, concentrându‑se doar asupra tăcerii totale şi absolute. Stau de‑o parte şi de alta a uşii, aidoma unor statui cu ochi vii.

Data trecută când am fost în palatul acesta am dormit într‑o altă încăpere. Dar evident că nu s‑ar fi cuvenit ca prizoniera regelui să fie găzduită în acelaşi loc unde stătuse viitoarea lui mireasă. Însă nu sunt într‑o celulă. Colivia mea este confortabilă şi bine mobilată – cu un pat cu saltea moale, un raft plin cu tomuri plictisitoare, câteva scaune, o masă la care să mănânc, ba chiar şi draperii fine, în nuanţe de cenuşiu, maro şi alb. Nuanţe neutre, secate de culoare, la fel cum arvenii mă seacă pe mine de puteri.

Încet‑încet mă obişnuiesc să dorm singură, dar coşmarurile nu‑mi dau pace şi Cal nu mai este lângă mine ca să le alunge. Lângă mine nu mai este nimeni care să mă iubească. De fiecare dată când mă trezesc din somn, îmi ating cerceii şi dau câte un nume fiecărei pietre. Bree, Tramy, Shade, Kilorn. Fraţi de sânge, fraţi de cruce. Trei încă vii, unul devenit fantomă. Mi‑aş dori să am un cercel la fel cu acela pe care l‑am dăruit Gisei, ca să am şi o parte din ea cu mine. Uneori o visez. Nu‑s vise lungi, ci doar îi văd chipul, părul roşu‑închis ca sângele vărsat de martiri. Nimic nu mă obsedează mai mult decât vorbele ei.Într‑o zi o să vină nişte oameni şi o să‑ţi ia tot ce ai. A avut dreptate.

Aici nu există oglinzi, nici măcar în baie. Dar eu ştiu prea bine ce‑mi face locul acesta. În ciuda meselor îmbelşugate şi a lipsei de mişcare, simt că mi s‑au scofâlcit obrajii. Şi oasele parcă vor să‑mi iasă prin piele, atât de tare s‑au ascuţit de când am început să slăbesc. Aici nu prea am ce face decât să dorm sau să citesc vreun volum despre codul fiscal din Norta. Cu toate acestea mă simt epuizată de zile bune. La cea mai mică atingere îmi înfloresc alte vânătăi. Iar zgarda mi se pare fierbinte, cu toate că tremur mai mereu de frig. Poate că am febră. Poate că am să mor.

Însă n‑am cui să mă vait. De‑abia dacă mai rostesc vreun cuvânt. Uşa se deschide doar atunci când mi se aduce mâncare şi apă şi când se schimbă paznicii. Atâta tot. Nu văd nicio cameristă sau servitor roşu, deşi sunt convinsă că există prin preajmă. Arvenii sunt cei care iau farfuriile cu mâncare, aşternuturile şi hainele curate puse în faţa uşii şi mi le aduc înăuntru. Tot ei sunt cei care fac curat, strâmbându‑se pentru că sunt obligaţi să îndeplinească o sarcină atât de dezgustătoare. Presupun că este mult prea periculos dacă ar permite vreunui Roşu să intre în camera mea. Gândul acesta mă face să zâmbesc. Înseamnă că Garda Stacojie continuă să reprezinte o ameninţare, justificând astfel absenţa servitorilor roşii din preajma mea.

De fapt, se pare că nimeni altcineva nu are voie să mă vadă. Nu vine nimeni să caşte gura la mine sau să se bucure de halul în care a ajuns fetiţa cu fulgerele. Nici măcar Maven.

Iar arvenii nu vorbesc cu mine. Nici măcar nu mi‑au zis cum îi cheamă, aşa că le‑am dat nume din capul meu. Pisicuţa – femeia vârstnică, mai scundă decât mine, cu o faţă mititică şi ochi atenţi şi pătrunzători. Ouţ – bărbatul cu capul rotund, alb şi chel ca toţi din neamul lui. Trio – bărbatul cu trei linii tatuate pe gât, aidoma urmelor lăsate de trei gheare perfecte. Şi Trifoiaş – fata cu ochii verzi, cam de aceeaşi vârstă cu mine, dar fermă în îndeplinirea îndatoririlor. Şi singura care îndrăzneşte să mă privească în ochi.

În clipa când am înţeles că Maven mă vrea înapoi, m‑am aşteptat să sufăr, sau să mă ia cu ameţeală, sau şi una şi alta. Cel mai tare m‑am aşteptat să‑l văd şi să rezist torturii sub ochii lui arzători. Însă, din ziua în care am ajuns aici şi am fost obligată să îngenunchez, n‑am mai avut parte de nimic din toate astea. Mi‑a spus atunci că îmi va expune trupul în piaţa publică. Însă n‑a apărut niciun călău. N‑au apărut nici şoptitorii, cei ca Samson Merandus şi regina moartă, ca să‑mi străpungă mintea şi să‑mi descifreze gândurile. Dacă asta este pedeapsa ce mi‑a fost hărăzită, este una al naibii de plictisitoare. Maven n‑are strop de imaginaţie.

Şi mai sunt şi vocile din capul meu, plus multe, prea multe amintiri. Tăioase ca o sabie. Încerc să‑mi amorţesc durerea cu cărţi neinteresante, dar cuvintele plutesc înaintea ochilor mei, literele se rearanjează şi formează numele tuturor acelora pe care i‑am abandonat. Atât vii, cât şi morţi. Şi mereu, pretutindeni, Shade.

Sigur, Ptolemus mi‑a ucis fratele, dar eu l‑am aruncat pe Shade în calea lui. Pentru că am fost egoistă, pentru că mi‑am imaginat că aş fi un fel de salvatoare. Pentru că, încă o dată, am avut încredere în cineva care nu merita şi am riscat vieţile tuturor, ca la o masă de joc. Dar ai eliberat deţinuţii dintr‑o închisoare. Ai salvat atât de mulţi oameni – şi pe Julian.

Neconvingător argument, foarte slabă consolare. Acum cunosc preţul pe care a trebuit să‑l plătesc pentru închisoarea Corros. Şi în fiecare zi încerc să mă împac cu gândul că, dacă ar fi să retrăiesc trecutul, nu aş mai lua cu asalt închisoarea aia. Nici pentru Julian, nici pentru o sută de oameni cu sângenou. N‑aş da viaţa lui Shade pentru a nici unuia dintre ei.

Oricum, finalul ar fi fost acelaşi. De luni bune Maven îmi ceruse să mă întorc, implorându‑mă cu fiecare bilet mânjit de sânge. Sperase că mă va putea cumpăra cu cadavre, cu trupurile celor morţi. Dar eu crezusem că nu voi negocia niciodată cu el, nici măcar în schimbul a o mie de vieţi inocente. Acum îmi doresc să‑l fi ascultat de la bun început. Înainte ca el să pună la cale moartea celor pe care îi iubesc cu adevărat, ştiind că voi face tot posibilul ca să‑i salvez. Ştiind că doar pentru ei – Cal, Kilorn, familia mea – aş fi fost de acord să cad la o înţelegere cu el. Ştiind că aş fi făcut orice sacrificiu doar ca să‑i pot salva.

Presupun că are destulă minte şi de aia nu s‑a apucat să mă tortureze. Nici măcar cu sonda cu ultrasunete, maşinărie concepută anume ca să‑mi folosească fulgerele chiar împotriva mea, ca să mă despice nerv cu nerv.

Pentru că nu i‑ar folosi la nimic chinurile mele. Mama lui a ştiut ce să‑l înveţe. Singura mea alinare este să ştiu că tânărul rege a rămas fără femeia perversă care‑l mânuia ca pe o marionetă. Eu sunt ţinută în camera asta şi supravegheată zi şi noapte, în vreme ce el este singur în fruntea regatului, fără Elara Merandus care să‑i spună ce să facă şi să‑l apere.

N‑am mai respirat aer proaspăt de o lună de zile şi tot de atâta timp n‑am mai văzut nimic decât camera asta şi priveliştea meschină pe care mi‑o oferă unica fereastră.

Aceasta dă într‑o curte interioară, jalnică acum, când toamna e pe sfârşite. Pomii, îngrijiţi de verdieni, probabil că au fost superbi în timpul verii: cu coroane maiestuoase, verzi și ramuri spiralate. Dar dezfrunziţi, stejarii, ulmii şi fagii noduroşi par a se termina cu nişte gheare uscate şi moarte, cu care vor să zgârie cerul. Curtea e abandonată, uitată. La fel ca mine.

Ba nu, mârâi eu în sinea mea.

Vor veni după mine.

Îndrăznesc să sper. Stomacul îmi tresare de fiecare dată când se deschide uşa. O fracţiune de secundă mă aştept să‑l văd în prag pe Cal. Sau pe Kilorn. Sau pe Farley. Sau poate pe Buni, purtând chipul altcuiva. Poate chiar pe colonel. Aş plânge de fericire dacă i‑aş vedea ochiul roşu. Dar nu vine nimeni. Nimeni nu vine să mă ia de aici.

Este o cruzime să laşi loc pentru speranţă acolo unde nu trebuie să fie decât deznădejde.

Şi Maven ştie asta.

La apus, în cea de‑a treizeci şi una zi, înţeleg ce vrea să facă.

Vrea să putrezesc. Să mă sting. Uitată de toţi.

Afară, în curtea de gheare din crengi, prima ninsoare îşi cerne fulgii dintr‑un cer de culoarea plumbului. Geamul este foarte rece la atingere, însă refuză să îngheţe.

Aşa voi face şi eu.

 

 

Author:

Blogger. Music Lover. Sister. Writer. Army

One thought on “Fragment in avanpremiera #2 Colivia Regelui

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s