Fragment Wild Cards de George R.R Martin la Editura Nemira

GeorgeRRMartin---Wildcards_c1

– Lasă-mă să te privesc.

 

O privi și el. Ultima oară când o văzuse, avea paisprezece ani, o fată băiețoasă de la orfelinat. O puștoaică slăbănoagă, cu părul blond-cenușiu. Odată, pe când avea unsprezece ani, copila îi dăduse un pumn de-a văzut stele verzi. Era cu un an mai mare decât el.

Apoi el plecase. Să muncească la aerodrom, să lupte alături de britanici împotriva lui Hitler. Îi scrisese, când apucase, de-a lungul anilor, după intrarea Americii în război. Ea părăsise orfelina-tul și fusese transferată în plasament familial. În ’44, una dintre scrisorile lui fusese returnată de la trei adrese cu mențiunea Destinatarul nu mai locuiește la adresa indicată. După aceea, în ultimul an, el fusese considerat dispărut.

 

– Te-ai schimbat și tu, constată el.

 

– Și tu.

 

– Îhî!

 

– Am urmărit mereu ziarele în timpul războiului. Am încercat să-ți scriu, dar se pare că scrisorile mele nu ți-au parvenit niciodată. Apoi au spus că ai dispărut pe mare și am renunțat, ca să zic așa.

– Ei bine, am dispărut, dar m-au găsit. Acum m-am întors. Cum ți-a mers?

 

– Foarte bine, după ce am fugit de la familia de plasament, răspunse ea şi o undă de durere îi străbătu chipul. N-ai idee cât m-am bucurat să scap de acolo. O, Bobby! O, mi-aș dori ca lucru-rile să fi stat altfel, adăugă ea și începu să lăcrimeze.

 

– Hei, zise el, apucând-o de umeri. Stai jos. Ți-am adus ceva.

 

– Un dar?

 

– Da.

Îi întinse un pachet slinos de hârtie, pătat de ulei.

 

– Le-am purtat cu mine în ultimii doi ani de război. Le-am avut cu mine în avion, pe insulă. Îmi pare rău că n-am avut timp să le împachetez din nou.

 

Tânăra sfâșie hârtia de împachetat. Înăuntru erau două cărţi, Casa de la Colțul lui Pooh și Povestea iepurelui răși fioros.

 

– O! exclamă Belinda. Mulțumesc!

 

Și-o amintea îmbrăcată în salopeta orfelinatului, obosită și prăfuită după un joc de baseball, întinsă pe podeaua sălii de lectură, cu o carte cu Pooh deschisă în fața ei.

 

– Cartea cu Pooh are autograful original al lui Christopher Robin, îi explică el. Am aflat că era ofițer în Aviația Regală, la una dintre bazele din Anglia. Zicea că nu obișnuiește să facă așa ceva, că acolo e doar un aviator ca oricare. L-am asigurat că n-o să spun nimănui. Căutasem în lung și-n lat să găsesc un exemplar, iar el știa asta. Cu cealaltă carte e o poveste și mai și. Mă întorceam la bază pe înserat, escortând niște aeronave B-17 avariate. Am ridicat privirea și am văzut apropiindu-se două avioane de luptă nocturnă germane. Patrulau, probabil, încercând să prindă un Lancester, ceva, înainte să treacă peste Canal. Ca să scurtez povestea, le-am doborât pe amândouă. Au căzut lângă un sătuc. Dar eu rămăsesem fără combustibil și trebuia să aterizez. Am zărit o pășune plată, numai bună, mărginită de un lac, și am coborât acolo. Când am ieșit din carlingă, am văzut o femeie și un câine ciobănesc la marginea câmpului. Femeia avea o pușcă. Când s-a apropiat suficient ca să vadă motoarele și însemnele, a spus: „Bine țintit! Nu vrei să

 

Vii înăuntru, să iei o îmbucătură și să dai un telefon la comandament?“ În depărtare, vedeam cele două avioane ME-110 arzând. „Ești foarte celebru, Jetboy“, mi-a spus. „Ți-am urmărit isprăvile în ziarul de Sawrey. Eu sunt doamna Heelis.“ A întins mâna și eu i-am strâns-o. „Doamna William Heelis? Iar satul acesta este Sawrey?“ „Da“, a răspuns. „Sunteți Beatrix Potter!“ am exclamat. „Așa se pare“, a zis ea. Belinda, era o bătrână îndesată, într-un pulover zdrențăros și o rochie veche și urâtă! Dar când zâmbea, jur că se lumina toată Anglia!

 

Belinda deschise cartea. Pe pagina albă scria:

 

„Pentru prietena americană a lui Jetboy, Belinda,

de la doamna William Heelis

 

(„Beatrix Potter“),

 

12 aprilie 1943.“

 

Jetboy bău cafeaua pe care i-o făcuse între timp Belinda.

 

– Unde sunt prietenele tale? întrebă el.

 

– Păi, el… ele ar fi trebuit să ajungă deja. Mă gândeam să mă duc la capătul holului să încerc să le sun. Pot să mă schimb și să stăm pe undeva să depănăm amintiri. Pot să le dau telefon, zău.

– Nu, zise Jetboy. Uite cum facem: te caut spre sfârșitul săptămânii, putem ieși într-o seară când nu ești ocupată. Ne-am simți bine.

 

– Cu siguranță.

 

– Mulțumesc pentru cărți, Bobby. Înseamnă mult pentru mine, vorbesc serios.

– Mă bucur mult să te revăd, Bee.

 

– Nimeni nu mi-a mai spus așa de când eram la orfelinat. Caută-mă cât de curând, bine?

 

– Categoric, spuse el, aplecându-se și sărutând-o din nou.În timp ce cobora scările, se intersectă cu un individ în costum de fante – pantaloni largi, sacou lung, lanț de ceas, papion de dimensiunea unui umeraș, păr pomădat și pieptănat pe spate, duhnind a Brylcreem și Old Spice – care urca treptele câte două, fluierând It Ain’t the Meat, It’s the Motion. Jetboy îi auzi bătând la ușa Belindei.

 

Afară începu să plouă.

 

– Grozav! Exact ca-n filme, își spuse Jetboy.

 

Domnea o liniște de mormânt peste Pine Barrens, în noaptea următoare.

 

Apoi câinii începură să latre de peste tot, pisicile să urle, păsările să zboare speriate din mii de copaci, rotindu-se și țâșnind care încotro în noaptea neagră.

 

Paraziții puseră stăpânire pe toate aparatele de radio din nord-estul Statelor Unite. Ecranele nou-apărutelor televizoare pâlpâiră, în timp ce volumul se dublă. Oamenii adunați în preajma televizoarelor Dumont cu diagonala de 23 de centimetri săriră în lături la explozia de zgomot și lumină, orbiți, în camerele lor de zi, în baruri și pe trotuarele din fața magazinelor de elec-trocasnice, de la un capăt la altul al Coastei de Est.

 

Cei aflați afară, în noaptea aceea fierbinte de august, asistară la ceva și mai spectaculos. În înaltul cerului, o dâră subțire de lumină se mișca, sclipind, într-o cădere continuă. Dâra se îngroșă, devenind mai strălucitoare, se transformă într-un bolid albastru-verzui, păru să se oprească, apoi se dezintegră în sute de scântei căzătoare, care se stinseră încet pe cerul negru presărat cu stele.

 

Unii susțineau că văzuseră încă o lumină, mai mică, după câteva minute. Rămăsese suspendată în aer o vreme, după care țâșnise către vest, pălind pe măsură ce se îndepărta. În ziare abundaseră povești despre „rachetele fantomă“ din Suedia, toată vara aceea. Era sezonul mort, când presa ducea lipsă de știri.

 

Câteva telefoane la centrul de meteorologie sau la bazele Aviației Militare primiră același răspuns: era, probabil, un meteorit rătăcit al ploii de stele Delta Aquaride.

Departe, în ținutul Pine Barrens, cineva știa adevărul, însă n-avea chef să-l comunice nimănui.

Cartea poate fi precomandata AICI sau direct de la  Targul Gaudeamus .

EXCLUSIVITATE : Regatul cetii si al furiei de Sarah J Maas la Editura Rao

Dragi coltisori, stiu ca sunteti fani ai cartilor autoarei Sarah J Maas si Editura Rao ne-a oferit in exclusivitate coperta volumului doi al seriei Regatul Spinilor si al trandafirilor    :  Regatul cetii si al furiei .Nu-i asa ca este superba?

Cartea va fi disponibila la Targul Gaudeamus unde Editura rao va fi prezenta cu multe noutati in perioada 22-26 noiembrie .

 

23599982_10156111111791833_330115118_o

Multumesc  editurii Rao pentru aceasta exclusivitate!

 

Nemira la Gaudeamus

Nemira la Gaudeamus 2017

Editura Nemira își așteaptă cititorii la Gaudeamus cu o mulțime de titluri noi în colecțiile Nautilus SF&F, Young Adult, Anticipația și Babel, cărți de Crăciun, pachete cadou și prețuri speciale de târg.

Meet the writer

Sâmbătă, între 12.00 și 14.00, cititorii sunt invitați să cunoască autorii români de la Nemira în standul editurii, unde aceștia vor da autografe : Florin Chirculescu, Ovidiu Eftimie, Adrian Mihălțianu, Florin Stanciu, Iulian Tănase, Mara Wagner și Elena Vlădăreanu.

Colecția Nautilus SF&F :

Problema celor trei corpuri – Liu Cixin

Liu-Cixin---Problema-celor-trei-corpuri_c1

Un hard SF, plin de minuțioase detalii tehnice despre orice, de la mecanica cuantică până la inteligența artificială. Dar Cixin Liu își susține teoriile spectaculoase cu personaje ușor de simpatizat, pe un schelet de acțiune și thriller convingător de la multipremiatul scriitor chinez Liu Cixin. Spre finalul Revoluției Culturale din China, un proiect militar trimite semnale în spațiu pentru a stabili contactul cu civilizații extraterestre. O astfel de civilizație, pe cale de dispariție, primește semnalul și plănuiește să invadeze Pământul.

Orașul nouă în flăcări, de J. Patrick Black

 

Fanii seriilor JOCUL LUI ENDER, HARRY POTTER și ai Infanteriei stelare vor considera cartea lui J. Patrick Black un bilet perfect către o lume fantastică. O rasă extraterestră a venit să cucerească Pământul cu o tehnologie mai presus de orice văzuseră oamenii vreodată, care semănă mai degrabă cu magia. Orașe întregi dispăruseră în flăcări și sfârșitul părea aproape. Până când oamenii au descoperit că pot folosi și ei arma inamicilor și au ripostat.

Wild cards, antologie de George R.R.Marti și Melinda Snodgrass

GeorgeRRMartin---Wildcards_c1

Cum ar fi lumea dacă supereroii ar exista cu adevărat? Autorii antologiei ne propun o istorie alternativă înspăimântătoare: în 1946, deasupra New Yorkului este eliberat un virus care poate rescrie ADN-ul uman, o armă biologică trimisă de pe altă planetă. Virusul afectează fiecare individ în alt fel și are simptome complet imprevizibile. Pe 90% dintre cei afectați îi ucide, iar celorlalți le provoacă mutații. 1% rămân aproape umani, dar capătă puteri supranaturale: așii dezvoltă puteri utile, doiarii, puteri minore, mai degrabă comice, iar jokerii sunt mutilați și sfârșesc în ghetouri.

Colecția Babel, de literatură străină

Porecla, de Jumpa Lahiri

Lăsând în urmă viața din Calcutta, cuplul Ganguli pornește spre America, unde începe o altă viață. Numele, sensurile și identitățile se schimbă și, odată cu ele, destinele pornesc spre noi orizonturi. Din detalii de mare finețe se țese saga unei familii care, departe de casă, caută să ajungă acasă. Pătrunzând în cele mai ascunse ținutui sufletești, descoperind teritorii gingașe, Porecla spune mai multe povești, dezvăluie mai multe generații, traume și căutări, într-o lume dominată de fragilitate.

Colecția Anticipația – de nonficțiune

Arme matematice de distrugere, Cathy O’Neill

Cathy-O'Neill---Arme-matematice-de-distrugere---c1

Bestseller New York Times și nominalizată la National Book Award

Modelele matematice care ne reglementează viața sunt opace și incontestabile, chiar dacă greșesc, avertizează Cathy O’Neil, fostă jurnalistă la Wall Street Journal. Și, mai rău, alimentează discriminarea într-un „cocktail toxic pentru democrație“. Într-o epocă în care cele mai multe aspecte din existența noastră cad sub incidența datelor analizate automat, e necesar să le înțelegem mecanismele și să chestionăm modelele. Descoperiți latura întunecată a Big Data!

Bun-venit în univers. Un ghid astrofizic, de Neil deGrasse Tyson, Michael A. Strauss și J. Richard Gott

Bun venit în Univers este un tur de forță pentru cunoașterea cosmosului, realizat de trei dintre cei mai importanți astrofizicieni din prezent. Pornind de la enorm de popularul curs introductiv în astronomie ținut de Neil deGrasse Tyson, Michael A. Strauss și J. Richard Gott la Princeton, cartea parcurge prin toate temele de interes: planete, stele, galaxii, găuri negre, călătoria în timp, toate pe înțelesul nespecialiștilor.  Autorii povestesc incitant cele mai recente descoperiri în astrofizică, purtându-și cititorii de la sistemul nostru solar până la cele mai îndepărtate puncte ale universului cunoscut: Cum trăiesc și mor stelele? De ce nu mai e Pluto planetă? Ce șanse sunt să existe viață pe alte planete? Cum a luat naștere universul? Suntem singuri sau facem parte dintr-un multivers?

Rose, de Marius Constantinescu

Jurnalistul Marius Constantinescu lansează un volum din texte publicate de-a lungul vremii, mixate strategic cu varietăţi inedite, în corpul unui volum sprinţar, ca un vin sec, prietenos, de cursă lungă. Parfumuri, oameni, călătorii, deserturi, vinuri, părinţi, prieteni şi singurătăţi, portrete, Paris, camere, cravate şi o plajă goală. Marius Constantinescu scrie despre toate şi toate îl scriu pe el.

Crăciunul în cele mai frumoase povestiri

Pline de surprize sunt darurile puse sub brad și ele s-au strâns toate într-o carte de savurat în tihnă, în așteptarea sărbătorii cu dulciuri și fulgi de zăpadă. În paginile ei s-au adunat comori de altădată pentru copii, părinți și bunici, întâmplări și personaje ce povestesc Crăciunul, pentru a cărei magie depun mărturie, printre alții,  Charles Dickens, Mark Twain, Oscar Wilde sau Arthur Conan Doyle.

Furia Diminetii de Pierce Brown la targul Gaudeamus

Editura Paladin îți dă întâlnire la Gaudeamus! Cărți cu Colți te ajută să descoperi în fiecare săptămână câte o carte pe care să o adaugi în wishlist-ul GAUDEAMUS 2017.

Mai jos veti putea citi in avanpremiera un fragment din noua carte Furia Diminetii de Pierce Brown pe care o puteti cumpara de la targul Gaudeamus.

furia aurie rasklop

Furia Dimineții, Pierce Brown

Traducere din limba engleză de Iulia Pomagă

Editura Paladin, 2017

Golful râsului

Mă grăbesc spre gaură. Apa clipoceşte paşnic pe margine. Gheaţa e prea densă să o văd pe Mustang înotând, dar lanterna luceşte sub crusta groasă de un metru, albastră şi îndreptându-se către ţărm. Mă iau după ea. Holiday încearcă să se târască spre mine. Îi strig să rămână pe loc şi să folosească trusa medicală.

Mă iau după lumina lui Mustang. Briciul îmi alunecă pe gheaţă, urmărind lumina de dedesubt, până când aceasta se opreşte. Nu a trecut suficient cât să fi rămas fără aer, dar nu se mişcă preţ de zece secunde. Apoi lumina începe să se stingă. Gheaţa şi apa se întunecă în timp ce lumina se scufundă în mare. Trebuie s-o scot de-acolo. Lovesc cu briciul în gheaţă până reuşesc să sparg o bucată. Urlu în timp ce îmi bag degetele între crăpături, ridic bucata de gheață şi o arunc în spate. Apa e plină de cadavre palide şi de sânge. Mustang se năpustește la suprafaţă plângând de durere. Ragnar e lângă ea, vânăt şi nemişcat. Mustang îl ţine cu mâna stângă în timp ce cu dreapta loveşte ceva albicios din apă.

Îmi înfig briciul în gheaţa din spatele meu şi apuc bine mânerul. Mustang mă prinde de mână şi o trag afară. Apoi îl tragem pe Ragnar, icnind din cauza efortului. Mustang se agaţă de gheaţă şi se prăbușește odată cu el. Dar nu e singură. Un fel de vierme alb, de dimensiunile unui om mic de statură, s-a prins de spatele ei. Are forma unui melc, dar în loc de cochilie are o carne dură, păroasă şi transparentă plină de zeci de guri mici cu dinţi ca acele, care o rod de spate. O mănâncă de vie. O altă creatură, de dimensiunile unui câine mare e prinsă de spatele lui Ragnar.

— Ia-o de pe mine! ţipă Mustang lovind înnebunită cu briciul. Ia-o de pe mine!

Creatura e mai puternică decât credeam şi se târăşte spre gaura din gheaţă încercând să o tragă pe Mustang înapoi în sălaşul ei. Răsună o împuşcătură şi o văd cum tresare după ce glonţul tras de Holiday o loveşte fix într-o parte. Sânge negru ţâşneşte din ea. Creatura ţipă şi nu se mai mișcă atât de repede, așa că am timp să ajung la Mustang şi să i-o tai cu briciul de pe spate. Îi dau un picior şi văd cum se zbate şi trage să moară. Lighioana de pe spatele lui Ragnar o tai în două, i-o iau din spate şi o arunc.

— Sunt mai multe acolo jos. Plus ceva şi mai mare, îmi zice Mustang ridicându-se cu greu.

Faţa i se aspreşte când îl vede pe Ragnar. Mă duc în fugă spre el. Nu mai respiră.

— Păzeşte gaura, îi spun lui Mustang.

Prietenul meu uriaş arată ca un copil acolo, pe gheaţă. Încep procedura de resuscitare. Îi lipseşte cizma stângă. Ciorapul i-a ieşit aproape de tot. Piciorul i se lovește pe gheaţă în ritmul masajului cardiac. Holiday se împleticește până la noi. Are pupilele foarte dilatate din cauza analgezicelor. Şi-a aplicat pe picior piele-artificială din trusa medicală. Dar pentru că rana e adâncă, după ce efectul analgezicelor va trece, n-o să mai poată merge. Se prăbuşeşte pe gheaţă lângă Ragnar. Îi trage ciorapul pe picior de parcă asta ar conta acum.

— Întoarce-te, mă trezesc spunând.

Saliva mi-a îngheţat pe buze. Pleoapele îmi îngheaţă din cauza lacrimilor pe care nici nu ştiam că le vărs.— Întoarce-te. Treaba ta aici încă nu e terminată.

Tatuajul Urlătorilor se vede întunecat pe pielea lui palidă. Runele protectoare de pe faţa lui seamănă cu nişte lacrimi.

— Oamenii tăi au nevoie de tine, îi spun.

Holiday îl ţine de mână. Mâinile ei laolaltă nu sunt la fel de mari ca laba lui cu şase degete.

— Vrei ca ei să câştige? întreabă Holiday. Trezeşte-te, Ragnar. Trezeşte-te.

Tresare sub mâinile mele. Pieptul i se mişcă în timp ce inima începe să-i bată. Apa îi iese pe gură. Confuz, loveşte gheaţa cu brațele şi tuşeşte după aer. Trage cu sete aer în piept. Pieptul lui uriaş se mişcă în timp ce priveşte spre cer şi pe buze îi apare un zâmbet sfidător.

— Nu încă, Mamă-a-Toate. Nu încă.

— Suntem futuţi, zice Holiday uitându-se la puţinele provizii pe care Mustang a reuşit să le ia de pe navă.

Ne adăpostim într-o râpă şi pentru o vreme scăpăm de vânt. Nu e cine ştie ce. Ne strângem în jurul căldurii slabe pe care o degajă două facle termice, după ce am fugit peste calota de gheaţă măcinaţi de vântul care bătea cu optzeci de kilometri pe oră. Furtuna se lasă întunecată peste apa din spatele nostru. Ragnar o priveşte atent în timp ce noi ne sortăm proviziile. Avem un dispozitiv GPS, câteva batoane de proteine, două lanterne, hrană deshidratată, o plită termică şi o pătură termică mare cât să-i ajungă doar unuia dintre noi. Am învelit-o pe Holiday cu ea, costumul ei fiind cel mai afectat. Mai avem şi un pistol de semnalizare, un dispozitiv de aplicat piele artificială şi două ghiduri digitale de supravieţuire de mărimea unui deget.— Are dreptate, zice Mustang. Dacă nu plecăm de-aici, suntem morţi.

Cutiile noastre cu arme s-au dus. Armurile, cizmele gravitaţionale şi proviziile sunt pe fundul mării. Tot ce le-ar fi permis Obsidienilor să îşi distrugă Zeii. Tot ce ne-ar fi permis să îi contactăm pe prietenii noştri de pe orbită. Sateliţii sunt orbi. Nu se uită nimeni după noi. Nimeni în afară de cei care au tras în nava noastră. Singurul lucru bun e că şi ei s-au prăbuşit. Am văzut epava arzând în munţi când am traversat banchiza. Dar dacă au supravieţuit, dacă au echipament, atunci o să ne vâneze şi noi va trebui să ne apărăm cu patru brice, o puşcă şi un pumn electromagnetic care mai are puţină baterie. Pieile-de-focă de pe noi sunt tăiate şi distruse. Dar deshidratarea o să ne omoare cu mult înaintea frigului. Cât vezi cu ochii nu sunt decât pietre negre şi gheaţă. Dacă mâncăm gheaţă, temperatura noastră internă o să scadă şi o să murim de frig.

— Trebuie să găsim un adăpost corespunzător, zice Mustang suflându-și în mâinile înmânușate şi tremurând. Ultima dată când m-am uitat pe hărţile din carlingă eram la două sute de kilometri de vârfuri.

— Ar putea la fel de bine să fie şi o mie, zice Holiday ţâfnoasă.

Îşi roade buza de jos şi se holbează la proviziile noastre de parcă asta le-ar face să se înmulţească.

Ragnar privește obosit. Cunoaşte teritoriul ăsta. Ştie că nu putem să supravieţuim aici. Şi chiar dacă nu vrea să ne spună asta, ştie că o să ne vadă murind unul după altul fără să poată face nimic în privinţa asta. Holiday o să moară prima. Apoi Mustang. Pielea ei de focă e ruptă acolo unde a muşcat-o fiara şi apa s-a infiltrat deja în tăietură. Apoi o să mă duc eu, şi el o săsupravieţuiască. Cât de aroganţi trebuie să fi părut gândindu-ne că o să venim şi o să-i eliberăm pe Obsidieni într-o singură noapte.

— Pe aici nu sunt nomazi? îl întreabă Holiday pe Ragnar. Am tot auzit poveşti despre legionari izolaţi…

— Nu sunt poveşti, spune Ragnar. Clanurile se aventurează rar pe gheaţă după ce se termină toamna. Ăsta e anotimpul Mâncătorilor.

— Nu mi-ai spus despre ei, îi zic.

— Credeam că o să trecem peste teritoriul lor. Îmi pare rău.

— Ce sunt Mâncătorii? întreabă Holiday. Cunoştinţele mele de antropologie a Antarcticii sunt de căcat.

— Mâncători de oameni, spune Ragnar. Dezonoraţi şi alungaţi din clanuri.

— Afurisită treabă.

— Darrow, trebuie să fie o cale de a-i contacta pe oa­menii tăi ca să ne ia de-aici, îmi zice Mustang, hotărâtă că găsească o soluţie.

— Nu e. Antenele de bruiaj de pe Asgard acoperă tot continentul. Singurul mijloc de comunicaţie e la mii de kilometri de aici. Asta dacă nu găsim ceva pe cealaltă navă.

— Cine era pe nava aia? întreabă Ragnar.

— Nu ştiu. Nu poate să fie Şacalul, spun eu. Dacă ştia că suntem aici, îşi trimitea toată flota după noi, nu o singură navă într-o misiune secretă.

— E Cassius, spune Mustang. Presupun că a venit pe o navă camuflată, cum am făcut și eu. Trebuia să fie pe Luna. Ăsta era unul dintre aspectele pozitive ale faptului că negocierile aveauloc aici. Dacă îi prinde cineva că acţionează pe la spatele fratelui meu, o să le fie la fel de rău ca şi mie. Sau mai rău.

— De unde ştia în care navă suntem? întreb eu.

— Poate că a mirosit diversiunea, ridică Mustang din umeri. Poate că ne-a urmărit din Ace. Nu ştiu. Nu e prost. Te-a mai prins odată în timpul Ploii, când treceai pe sub zid.

— Sau i-a spus cineva, zice Holiday sumbră.

— De ce i-aş fi spus dacă şi eu eram pe nenorocita de navă? întreabă Mustang.

— Da, păi să sperăm că e Cassius, spun eu. Dacă e el, atunci n-o să sară în cizmele gravitaţionale ca să zboare până la Asgard, pentru că atunci va trebui să-i explice Şacalului în primul rând ce căuta pe Phobos. Apropo, ce s-a întâmplat cu nava lor? A părut că cineva lansează o rachetă din nava noastră, doar că noi nu aveam rachete.

— Erau rachete în cutii, zice Ragnar. Am tras o sarissa de pe rampa de încărcare cu un lansator de umăr.

— Ai tras cu o rachetă în ei în timp ce ne prăbuşeam? întreabă Mustang nevenindu-i să creadă.

— Da. Şi am încercat să strâng cizmele gravitaţionale. Am eşuat.

— Eu cred că te-ai descurcat foarte bine, zice Mustang râzând.

Râsul e molipsitor şi râdem cu toţii, chiar şi Holiday. Ragnar nu înţelege comicul situaţiei. Buna mea dispoziţie dispare însă repede când Holiday tuşeşte şi-şi strânge şi mai bine gluga.

Mă uit la norii negri de deasupra mării.

— Cât mai avem până ne ajunge furtuna, Ragnar?

— Cam două ore. Se mişcă rapid.

— O să se facă minus şaizeci de grade, zice Mustang. N-o să supravieţuim. Nu cu un echipament ca ăsta.Vântul urlă prin râpă şi peste peisajul montan mohorât din jurul nostru.

— N-avem decât o singură opţiune, spun eu. Ne mobilizăm, trecem munţii şi ajungem la nava prăbușită. Dacă într-adevăr e Cassius acolo, o să aibă măcar o grupă de mercenari din Legiunea a XIII-a cu el.

— Asta nu e bine, zice Mustang îngrijorată. Cenuşiii ăia sunt mai bine antrenaţi decât noi pentru lupta pe timp de iarnă.

— Mai bine decât tine, zice Holiday trăgându-şi pielea-de-focă pentru a-i arăta lui Mustang tatuajul legiunii a XIII-a de pe gâtul ei. Nu şi decât mine.

— Eşti un dragon? întreabă Mustang neputând să-şi ascundă uimirea.

— Am fost. Ideea e asta: RLP, regulamentul de luptă pretorian dispune ca orice transport de cursă lungă să fie dotat cu echipament de supravieţuire suficient cât să îi ajungă fiecărei grupe o lună în orice fel de condiţii. O să aibă apă, mâncare, căldură şi cizme gravitaţionale.

— Şi dacă au supravieţuit prăbuşirii? zice Mustang uitându-se la spatele rănit al lui Holiday şi la restul armamentului nostru.

— Atunci nu o să supravieţuiască întâlnirii cu noi, zice Ragnar.

— Şi e mai bine să-i lovim înainte să apuce să se adune, spun eu. Plecăm acum, mergem cât putem de repede şi poate ajungem acolo înaintea să ne lovească furtuna. E singura noastră şansă.

Ragnar şi Holiday mi se alătură; Obsidianul strânge echipamentul, iar Cenuşia îşi verifică gloanţele. Dar Mustang ezită. E ceva ce nu ne-a spus încă.

— Ce e? o întreb.Vântul urlă prin râpă şi peste peisajul montan mohorât din jurul nostru.

— N-avem decât o singură opţiune, spun eu. Ne mobilizăm, trecem munţii şi ajungem la nava prăbușită. Dacă într-adevăr e Cassius acolo, o să aibă măcar o grupă de mercenari din Legiunea a XIII-a cu el.

— Asta nu e bine, zice Mustang îngrijorată. Cenuşiii ăia sunt mai bine antrenaţi decât noi pentru lupta pe timp de iarnă.

— Mai bine decât tine, zice Holiday trăgându-şi pielea-de-focă pentru a-i arăta lui Mustang tatuajul legiunii a XIII-a de pe gâtul ei. Nu şi decât mine.

— Eşti un dragon? întreabă Mustang neputând să-şi ascundă uimirea.

— Am fost. Ideea e asta: RLP, regulamentul de luptă pretorian dispune ca orice transport de cursă lungă să fie dotat cu echipament de supravieţuire suficient cât să îi ajungă fiecărei grupe o lună în orice fel de condiţii. O să aibă apă, mâncare, căldură şi cizme gravitaţionale.

— Şi dacă au supravieţuit prăbuşirii? zice Mustang uitându-se la spatele rănit al lui Holiday şi la restul armamentului nostru.

— Atunci nu o să supravieţuiască întâlnirii cu noi, zice Ragnar.

— Şi e mai bine să-i lovim înainte să apuce să se adune, spun eu. Plecăm acum, mergem cât putem de repede şi poate ajungem acolo înaintea să ne lovească furtuna. E singura noastră şansă.

Ragnar şi Holiday mi se alătură; Obsidianul strânge echipamentul, iar Cenuşia îşi verifică gloanţele. Dar Mustang ezită. E ceva ce nu ne-a spus încă.

— Ce e? o întreb.

— Cassius, zice ea încet. Nu ştiu sigur. Dacă nu e singur? Dacă e şi Aja cu el?

Imagini pentru pierce brownPIERCE BROWN s‑a născut în 1988 în Colorado, dar a trăit în peste opt state din America, petrecându‑şi copilăria construind ascunzători şi capcane pentru verişorii lui.

Furia Dimineții este ultimul volum din trilogia dedicată revoluţionării unei societăţi abuzive care stăpâneşte întregul Sistem Solar. Prima parte a seriei, Furia Roşie, apărută pe când autorul avea 26 de ani, l‑a consacrat pe tânărul scriitor drept o interesantă nouă voce a literaturii distopice

Fragment in avanpremiera Wolf Hollow Editura Arthur

Editura Arthur îți dă întâlnire la Gaudeamus! Cărți cu Colți te ajută să descoperi în fiecare săptămână câte o carte pe care să o adaugi în wishlist-ul GAUDEAMUS 2017.

Mai jos veti putea citi in avanpremiera un fragment din noua carte  Wolf Hollow, de Lauren Wolk pe care o puteti cumpara de la targul Gaudeamus.

wolf-hollow-tipar-nov2017

Wolf Hollow, de Lauren Wolk

Traducere din limba engleză de Alina Popescu

Editura Arthur, 2017

Carte premiată cu Newbery Honor

 

Chiar dacă războiul pare fără sfârșit, Annabelle trăiește o viață liniștită într-un orășel din Pennsylvania anului 1943. Merge la școală alături de frații ei, iar acasă adună puf din tecile de ceara-albinei, pe care marina îl folosește la vestele de salvare. Pe câmpurile de la Wolf Hollow Annabelle îl întâlnește uneori pe Toby, un veteran de război retras și tăcut care fotografiază animale și flori.

 

Apele devin tulburi când apare Betty, o fată întotdeauna dispusă să le cauzeze celorlalți necazuri. Logica marelui război care a cuprins lumea pune stăpânire și pe istoriile mici ale sătenilor: pe fronturile de la Wolf Hollow, bunătatea găsește cu greu sorți de izbândă, iar cruzimea dă amploare conflictului.

„Onestitatea din Wolf Hollow ne sfâșie inima, dar curajul și bunătatea lui Annabelle o recompun și o reîntregesc. E o carte care contează.“ Sara Pennypacker

Capitolul 6

În următoarele câteva zile Betty a părut să mă ignore. Am mers la şcoală şi m-am întors nestingherită, în pauze m-am jucat cu prietenii, iar orele petrecute la tablă cu doamna Taylor s-au scurs fără incidente. Betty şi Andy stăteau ghemuiţi în băncile lor, şoptind şi rânjind pe la spatele profesoarei. În pauză se făceau mereu nevăzuţi, se întorceau la ore târziu, plecau împreună şi la fel veneau a doua zi dimineaţă.

Toată lumea observase că lui Betty i se făcea… curte, deşi ideea era stranie, dată fiind vârsta ei, de numai paisprezece ani. Însă cum mama se căsătorise la şaisprezece, nu am irosit prea mult timp cu întrebări pe marginea evenimentelor care mă transformaseră într-o ţintă secundară.

Dar pofta lui Andy de învăţătură se dovedea, în cel mai fericit caz, sporadică, şi curând mi-am dat seama că nici măcar Betty nu putea să concureze cu o frumoasă zi de vară indiană.

Drumul spre şcoală în dimineaţa aceea a fost pur şi simplu o bucurie. Pământul era moale şi parfumat, păsările, gureşe, iar soarele, ascuns după un văl subţire de ceaţă. Înainte să cobor în vâlcea, m-am oprit, mi-am scos haina şi pălăria şi le-am agăţat de ramurile unui piersic care îşi păstra cu nespusă gelozie ultimele frunze, şi acelea de-un auriu tomnatic.

Pe unde umblau fraţii mei nici nu ştiam, nici nu-mi păsa. Aveam senzaţia că aş fi putut lesne să zbor peste coamele dealurilor, cu soarele în spate şi dedesubt cu fantasticele flăcări ce păreau să fi înghiţit pădurea.

E chiar foarte posibil să fi intrat în pădure, fluierând sau cântând în surdină.

Nu-mi amintesc.

Ceea ce a urmat a şters aproape tot, mai puţin realitatea prezenţei lui Betty.

Poate că îl aşteptase pe Andy, iar acesta nu venise, lăsând-o furioasă şi cu timp la dispoziţie.

Sau poate că nu mai asuprise de mult pe nimeni.

Oricum ar fi stat lucrurile, era pregătită să se ia de mine într-un moment în care eu nu eram pregătită s-o înfrunt.

Iar arma aleasă de ea s-a dovedit cu mult mai fioroasă.

Priveliştea ce mi se înfăţişa pe cărare era de-a dreptul stranie.

Betty şedea pe un trunchi de arbore căzut şi ţinea ceva în poală, iar fraţii mei, ghemuiţi la picioarele ei, se mişcau încetişor, cu o ciudată blândeţe.

— Henry.

— Şşş, a făcut el. Are o prepeliţă.

Şi chiar avea o prepeliţă. Una maronie şi delicată. Încă puicuţă, judecând după aspect. Suplă şi cu ochii limpezi.

Betty o ţinea cu uşurinţă sub braţul stâng. Cu degetele mâinii drepte alcătuise un soi de laţ care strângea gâtul păsării, dar numai cât s-o împiedice să se mişte. Băieţii îi mângâiau căpşorul moale cu vârfurile degetelor, iar prepeliţa clipea şi gângurea.

— E aşa de frumoasă, a şoptit James. Tare aş vrea s-o iau eu.

— De ce nu? a zis Betty. Poate îţi faci o fermă de prepeliţe.

La care Henry a răspuns:

— Neah, e pasăre sălbatică, nu găină.

Dar rostise cuvintele blând, aproape cu tristeţe, şi nu-şi mai lua ochii de la scumpetea maronie din poala lui Betty.

M-am oprit în spatele lor, întrebându-mă dacă nu cumva Betty îşi schimbase atitudinea, dar, în acelaşi timp, convinsă că nu.

— Haideţi, băieţi. Altfel întârziem la şcoală.

Invizibilă să fi fost, şi tot nu m-ar fi ignorat în felul ăla.

— O iau cu mine la şcoală, le-a zis Betty. Mergeţi. Vin şi eu imediat.

Vorbea ca mine. Ca o soră mai mare. Dar, spre deosebire de mine, pe ea au ascultat-o.

Băieţii s-au tras binişor înapoi, ca să nu sperie pasărea, apoi au coborât în fugă dealul, şuierânduşi tot soiul de aiureli în timp ce se întreceau care să ajungă primul.

Tocmai când să-i urmez, un sunet m-a făcut să încremenesc.

Mama sucise gâtul multor găini, însă întotdeauna fulgerător, ca să nu aibă timp să cârâie sau să se zbată.

Sunetul ăsta era altfel.

Din spatele meu se auzise un scrâşnet. M-am întors şi am văzut-o pe Betty ţinând prepeliţa de gât. Trupul micuţ şi rotunjor se legăna, pasărea încercând din răsputeri să se elibereze din laţul degetelor fetei. Ghearele se încârligau şi se desfăceau. Aripile scurte băteau frenetic aerul.

— Betty! Dă-i drumul, că moare!

M-am întins să prind prepeliţa, dar chiar atunci Betty a strâns degetele şi mai tare şi a ridicat pasărea până unde nu puteam să ajung, urcându-se pe buştean şi făcând câţiva paşi mai sus. Pe chip avea o expresie serioasă, iar ochii mă ţintuiau fără să clipească.

— Dă-i drumul! am strigat iar, sărind să prind prepeliţa.

Însă Betty a strâns mâna pumn şi i-a strivit gâtul. Am auzit limpede trosnetul oscioarelor ei delicate.

A azvârlit spre mine sărmana creatură, acum moale şi lipsită de viaţă, iar eu, trăgându-mă un pas înapoi, m-am împiedicat de-o rădăcină şi am căzut pe spate.

Nu ştiu de unde a răsărit Toby. Acum zăceam în praful drumului, luptându-mă să-mi vin în fire, iar o clipă mai târziu m-am trezit cu el stând între noi, cu spatele la mine şi mârâind ca un dulău.

Nu ştiu ce-a făcut. N-o vedeam deloc pe Betty. Doar pe el. Şi nu înţelegeam o iotă din ce-i spunea. Era mai mult zgomot. Un zgomot înfricoşător.

Apoi Toby s-a întors către mine şi, în deplină tăcere, m-a ajutat să mă ridic. A cules pasărea moartă. În mâna lui sluţită de cicatrici, vietatea arăta micuţă şi perfectă.

A tras adânc aer în piept, s-a îndreptat de spate, apoi a luat-o pe drumeagul care ieşea din vâlcea.

Totul, din momentul în care au dispărut fraţii mei şi până a plecat Toby, durase mai puţin de un minut.

Betty zăcea întinsă în tufişuri, cu ochii larg deschişi, aproape zâmbind.

— De ce-ai făcut asta? am întrebat-o eu, uluită la culme. Ce ţi-a venit?

— Mi-a furat pasărea, a zis, vorbind ca pentru sine. Şi mi-a spus c-o să regret dacă mă mai iau de tine.

Cum e posibil să fii mulţumit în asemenea împrejurări e un mister, dar eu eram. Aşa, un pic.

Poate că Betty găsise în sfârşit acul potrivit pentru cojocul ei.

— Ce nătărău, a zis ea, ridicându-se.

S-a scuturat de praf. Avea frunze în păr.

Clar nu-şi dădea încă seama că zăcuse într-un tufiş de iederă otrăvitoare, iar eu n-aveam de gând să-i spun.

Dacă mă aştepta iadul pentru că îi doream o suferinţă cruntă, ei bine, nu regretam deloc.

— Eşti plină de răutate, i-am zis. Până în măduva oaselor.

Asta a făcut-o să râdă.

— Bunica m-a învăţat să sucesc gâtul unei găini, pe care am mâncat-o chiar în seara aia, cu piure şi sos. Nu-i nicio răutate. Iar dacă este, atunci şi bunica e plină de răutate. La fel şi maică-ta.

— Nu, am contrazis-o, clătinând din cap, nu e acelaşi lucru. Ştii şi tu asta, am adăugat, deşi mă cam îndoiam.

Am lăsat-o în desişul de iederă, căzută pe gânduri, şi m-am rugat să se trezească în zori cu băşici şi cruste roşii. M-am rugat să facă o erupţie care să-i umple faţa de pustule şi coji. Şi m-am rugat să rămână cu cicatrici. Da. M-am rugat să rămână cu cicatrici pe mâna care ucisese biata pasăre nevinovată. Şi nu, nu regretam deloc.

 

În pauza de prânz, Betty deja se scarpina. La finalul orelor, pe obraz îi apăruse o erupţie. Iar când am ajuns acasă, am găsit-o pe mama jos în râpă, într-un strat de balsamine crescut pe lângă un izvor care ţâşnea din pământ chiar acolo.

— Ce faci? i-am strigat de pe alee.

Mi-a făcut semn cu mâna să vin lângă ea, aşa că am urmat potecuţa care ocolea grădina de legume şi se oprea pe malurile pârâiaşului născut din apele izvorului.

Dacă ar fi dat gerul şi ar fi îngheţat balsaminele, în locul acela n-ar mai fi fost decât noroi, dar plantele erau încă verzi, trăindu-şi ultimele clipe înainte de venirea iernii. Păstăile translucide în care se prefăcuseră florile plesniseră de mult, împrăştiindu-şi povara, dar mai rămăseseră încă destule frunze.

Mama smulsese câteva tulpini şiroind de apă şi le îndesase într-un coş de nuiele, iar acum se apucă să-mi umple mie braţele.

— O să avem nevoie de ele, ba şi de mai multe, mi-a zis. Betty Glengarry a făcut ce-a făcut şi s-a băgat într-o tufă de iederă otrăvitoare, aşa că e plină de băşici. Credeam că e la mintea cocoşului, a adăugat ea, clătinând din cap, dar se pare că Betty n-a mai văzut iederă otrăvitoare până acum. De azi înainte o să ştie să se ferească.

O furnicuţă se urca de pe o frunză pe mâna mea. Am suflat-o cât colo.

— De ce trebuie să faci tu toate astea? Ei n-au balsamine lângă izvorul lor?

Mama s-a oprit să se uite lung la mine.

— Domnul Glengarry e la sora lui, în Ohio, s-o ajute să se mute, iar doamna Glengarry suferă de sciatică. Doar n-o să umble creanga prin pădure, când avem o mulţime de plante chiar aici.

Şi a mai smuls un mănunchi, îndesându-l în grămada din braţele mele.

— A sunat să mă întrebe dacă ne-au mai rămas vreunele verzi. Şi ne-au rămas. Aşa că le voi pregăti o fiertură. Iar tu o să mă ajuţi.

Am vrut să îi spun de prepeliţă, dar nu mă simţeam în stare să vorbesc despre asta. Mi se făcea rău numai amintindu-mi zgomotul oaselor rupte. În plus, aveam nevoie de timp să mă gândesc şi la restul şi să găsesc o soluţie.

M-am gândit la prepeliţă. M-am gândit la fraţii mei. Mi-am adus aminte de sunetele pe care le scosese Toby la mânie.

— Bun, a zis mama. Astea ar trebui să ne ajungă pentru o singură fată.

A luat coşul şi a pornit-o la deal, spre casă. Împreună am pregătit o fiertură care să aline suferinţa pentru care mă rugasem.

Am scos cea mai mare oală din gospodărie, am umplut-o cu apă, am pus-o la fiert şi apoi am adăugat tulpinile, una câte una. Tulpinile şi frunzele s-au topit cât ai clipi, înverzind apa şi umplând bucătăria cu un miros ca de spanac.

— Cine a căzut în iederă otrăvită? a strigat bunica de dincolo, unde moţăia.

— Betty Glengarry, i-a răspuns mama, pe acelaşi ton. Şi e rău de tot.

— Orăşeancă, a zis bunica, dar nu cu răutate. S-a învăţat minte, sunt sigură.

Am sperat totuşi că va uita lecţia, şi că până atunci va da un ger năprasnic.

După ce am fiert toate plantele, am turnat zeama în borcane şi am lăsat-o la răcit, apoi am pus capacele şi am aşezat borcanele în coşul de nuiele.

— Cu asta se lecuieşte, a zis mama. Hai, îmbracă-te. Le ducem borcanele şi mai culegem nişte sfeclă pe drum.

— Chiar trebuie să vin şi eu? Aş pregăti cina până te întorci.

— Nu stăm mult, a spus mama, târând coşul în săliţă. Acum dă fuga în hambar şi adu-l pe bunicul. E prea departe să mă car cu ditamai greutatea.

Am jurat să rămân în camionetă cu bunicul până se întorcea ea. Dar, când am tras în faţa casei soţilor Glengarry, mama mi-a trântit câte un borcan în fiecare mână şi m-a împins în faţă.

— M-ai ajutat să pregătesc leacul, a zis. E bine să ştie şi Betty asta. Poate vă împrieteniţi.

Nu aveam ce să-i răspund, aşa că n-am zis nimic. Am ciocănit la uşă. Ne-a deschis doamna Glengarry, peste măsură de necăjită.

— Doamne, Doamne, Sarah, intră. Intră, Annabelle. Sunteţi nişte îngeri. Îngeri adevăraţi. Să vedeţi cum arată Betty. Vai de zilele mele, tare bolnavă mai e.

Şi chiar era. „Vai de zilele mele“ pălea în comparaţie cu ce-aş fi vrut eu să spun. Mă rugasem pentru băşici. Băşici primisem.

Pielea atinsă de iederă era înfiorător de umflată şi roşie, iar unele băşici erau aşa de mari, că vedeam lichidul adunat înăuntru. Îmi amintea de o broască-râioasă, cu guşa umflată să plesnească.

Mi-era greu să mă uit la ea. Mi-era şi mai greu să mă uit în altă parte. În viaţa mea nu mai văzusem pe cineva atât de otrăvit ca Betty.

— Doamne, dar e un caz grav, a zis mama, scoţându-şi haina şi aşezând-o la piciorul patului. Margaret, eşti bună să-mi aduci nişte cârpe curate?

Cât a lipsit bătrâna doamnă, mama, cu infinită blândeţe, a îndepărtat de corp picioarele şi braţele lui Betty şi i-a dat părul de pe frunte şi obraji.

— Sărmana de tine, i-a zis. Cred că te mănâncă îngrozitor.

Betty, urmărindu-i mişcările, a şuierat printre dinţi:

— Nu-mi pasă. E doar o iritaţie tâmpită.

— Ce fată curajoasă eşti, Betty dragă, a zis mama, clătinând din cap.

— Cârpe, a spus doamna Glengarry, aşezându-le grămadă lângă pat. Altceva?

— Un lighean. Annabelle, adu-mi două borcane din alea.

Dumnezeu a avut, printre alte idei geniale, şi pe aceea de a crea balsaminele. Ca minune, nu rivalizau cu apele despărţite sau transformate în vin, dar numai ele o puteau ajuta pe Betty.

Mama a turnat în lighean fiertura caldă, a înmuiat cârpele în ea, le-a stors, dar nu prea tare, şi le-a întins pe pielea aceea oribilă, până ce din Betty nu s-au mai văzut decât ochii, care mă urmăreau atent în timp ce

aruncam o privire prin dormitor.

Camera lui Betty semăna mult cu a mea. Un pat. O măsuţă cu o lampă. Un scaun în colţ. Un şifonier cu uşa crăpată cât să văd că înăuntru nu era mare lucru. Pereţi albi, simpli. Duşumea de scânduri, fără covor. Pe un perete, o imagine a lui Iisus. Pe altul, o poză înfăţişând un bărbat şi o femeie elegant îmbrăcaţi – el, cu cravată, ea, cu o pălărie roşie.

Cu Betty zăcând neputincioasă în pat şi cu doi adulţi în preajmă, am dat niţel frâu liber curiozităţii.

— Ei sunt părinţii tăi, Betty? am întrebat-o.

De răspuns, mi-a răspuns însă doamna Glengarry.

— Da, el e băiatul meu, tatăl lui Betty, deşi acum e…

S-a întrerupt şi s-a uitat la mama.

— …dus, încheie Betty pe un ton sec şi indiferent.

Nu ştiam ce înseamnă dus.

— Gata, a zis mama, acoperind-o cu o pătură şi strângând lucrurile de pe pat.

Betty a întors puţin capul, m-a surprins privind-o, apoi s-a răsucit la loc, nu înainte să apuc să-i zăresc ochii. Erau dureros de roşii. Din cârpele de pe obraji şi frunte îi picura zeamă verde în păr. Şi poate nu doar atât. Deşi se purtase îngrozitor, eram brusc fericită că, în acel noiembrie blând, găsiserăm destule plante încă verzi.

— Schimbă-le din oră-n oră, i-a zis mama doamnei Glengarry, întinzându-i ligheanul. Dar să nu le storci prea tare. Trebuie să rămână umede. Şi ţine-o la căldură.

La uşă, s-a întors şi a adăugat în şoaptă:

— Margaret, dacă şuieratul din plămâni se înrăutăţeşte, dă-i să bea nişte fiertură şi cheamă-l pe doctoral Benson.

— Aşa voi face, Sarah. Mulţumesc. Îţi mulţumesc. Şi ţie, Annabelle. Betty vorbeşte mereu aşa de frumos de tine. Poate vii pe la noi să vă jucaţi, după ce se face bine.

Se întunecase deja când am ajuns la câmpul cu sfeclă, dar am lucrat la lumina farurilor şi, cât ai clipi, am strâns destulă pentru cină.

Cu dragă inimă aş fi rămas să mai culeg câteva, bucuroasă de surpriza grăsuţă ce mă aştepta atârnând de fiecare mănunchi de frunze pe care îl smulgeam.

Nu erau prea arătoase, sfeclele alea. Coji tari şi murdare de pământ, cu rădăcini ca nişte bărbi rare, şi dure ca piatra. Dar înăuntru se ascundea miezul rubiniu, nerăbdător să se înmoaie la căldură.

Tânjeam după o astfel de ordine firească a lucrurilor.

Serile Nautilus: interviu cu Kim Stanley Robinson, autorul Trilogiei Marte

Serile Nautilus: interviu cu Kim Stanley Robinson, autorul Trilogiei Marte

22688437_1141734939295830_6270915737783368575_n

 

Luni, 6 noiembrie, de la ora 19.00, scriitorul Kim Stanley Robinson este invitat la Serile Nautilus – evenimente lunare dedicate iubitorilor de science fiction & fantasy. Interviul prin Skype are loc la Librăria Humanitas de la Cișmigiu.

Kim Stanley Robinson este un scriitor american de science fiction, cunoscut mai ales pentru Trilogia Marte, un hard science fiction pentru care a primit două Premii Hugo, două Premii Locus şi un Premiu Nebula și care l-a consacrat definitiv. 

În literatura lui problematizează teme politice, sociale și culturale, iar protagoniștii sunt adesea oameni de știință care schimbă lumea. Este considerat un pionier al discuțiilor despre ecologie și schimbările de mediu.

La editura Nemira au mai apărut romanele Șaman și 2312 (volum câștigător al premiului Nebula în 2012).

Următorul invitat la Serile Nautilus este Hannu Rajaniemi, autorul seriei Jean le Flambeur. Evenimentul va avea loc pe 11 decembrie.

 Eveniment Facebook

Fragment in avanpremiera Adevarul Adevarat Editura YoungArt

Editura Youngart îți dă întâlnire la Gaudeamus! Cărți cu Colți te ajută să descoperi în fiecare săptămână câte o carte pe care să o adaugi în wishlist-ul GAUDEAMUS 2017.

Mai jos veti putea citi in avanpremiera un fragment din noua carte Adevarul Adevarat de Dan Gemeinhart pe care o puteti cumpara de la targul Gaudeamus.

 

Adevărul adevărat, Dan Gemeinhart

Traducere din limba engleză de Alex Macovei

 

Editura Youngart, 2017

 

adevarul-adevarat - Copy

În multe privinţe, Mark e un puşti cât se poate de obişnuit. Are un câine pe nume Beau şi o prietenă bună pe nume Jessie. Îi place să facă fotografii pe film, adoră să compună haikuuri şi visează să urce până-n vârful unui munte. Dar într-o anumită privinţă, Mark nu e ca ceilalţi copii: e bolnav şi urmează un tratament.

Într-o zi, Mark se hotărăşte să fugă de-acasă. Îşi ia câinele, aparatul foto, carnetul în care îşi scrie poeziile şi porneşte să cucerească acel munte la care visează.

O carte unică despre întrebări mari, momente mici şi incredibila călătorie a unui spirit deosebit.

 

„Numeroasele momente de suspans care îţi fac inima să gonească, cât şi gravitatea latentă, s-ar putea să-i copleşească pe cititorii mai slabi de înger; cititorii mai antrenaţi însă nu o vor putea lăsa din mână.“ Publishers Weekly

Imagini pentru exclusive

— Chiar credeai că n-o să observ? Ştiu câte locuri am şi ştiu câte bilete am dat.

Nu i-am răspuns şoferului, retrăgându-mă sub streaşina hotelului, la adăpost de ploaie. Picioarele-mi tremurau şi aveam palmele transpirate. Eram prea obosit pentru asta şi nu mă simţeam deloc bine. Mă uitam la el cu ochii mijiţi prin durerea care-mi pulsa în ţeastă.

— Locuieşti în Elbe sau ce?

Vocea lui era rece şi nerăbdătoare. De parcă a avea un puşti în plus în autobuz era cel mai rău lucru care i se putea întâmpla cuiva.

N-aveam chef de asta. M-am uitat urât la el şi mi-am dat ochii peste cap.

— Mda.

Şoferul a scuturat din cap.

— Nu te supăra pe mine, puştiule. Dar nu-s plătit să duc oameni pe gratis.

S-a auzit un tunet și o rafală de ploaie i-a umflat gulerul de la jachetă. A aruncat o privire peste umăr la vreme.

— Ah, la naiba, a exclamat întorcând privirea spre mine și încleștându-și maxilarele. N-ai părinţi sau pe cineva pe care să suni ca să te ia cu maşina?

Am scuturat din cap, încercând să par cât mai slab şi mai pârlit. Ceea ce nu era greu. Poate că reuşeam totuşi să obţin un drum cu maşina.

Dar şoferul n-a făcut altceva decât să elimine aerul din plămâni printre buze.

— Nu te pot lua cu mine, puştiule. Cu cei care au urcat acum şi bagajele lor, autobuzul e plin. Dar afurisita asta de furtună… a zis umezindu-și buzele. Rămâi aici. O să te lase să stai prin cafeneaua motelului. Îi las pe oamenii ăştia în vârf, mă întorc să te iau şi te duc pân’ la Elbe.

N-am zis nimic. Lacrimile mi-ardeau ochii, dar eram suficient de furios încât să nu le las să mi se scurgă pe obraji.

— Ne vedem într-o oră. Cu plăcere, mi-a aruncat el pufnind. Apoi mi-a întors spatele şi s-a urcat la loc în autobuz.

Când autobuzul a plecat cu scrâşnet de roți din parcarea prunduită, ploaia s-a dezlănţuit cu adevărat. Autobuzul ăla era singura mea modalitate de a ajunge acolo unde voiam, şi-o ştiam. Stopurile lui emanau un halou roşiatic în întunericul din ce în ce mai profund. Le-am urmărit cu privirea micşorându-se în depărtare şi apoi dispărând ca două dorinţe mărunte, care nu se vor împlini niciodată.

Să tremuri în ploaie în timp ce încerci şi să nu plângi, şi să nu verşi, e super nasol. Ăsta-i adevărul.

Am desfăcut fermoarul genţii, din care Beau a ţâşnit gâfâind şi dând din coadă. Totul îmi era luat, bucată cu bucată, zi cu zi. El era tot ce-mi mai rămăsese. Lacrimile mi-au învins furia, începând să mi se scurgă pe obraji.

L-am scărpinat după urechi.

— Gata cu geanta, prietene, i-am şoptit. Orice-ar fi. Nu-mi pasă.

S-a auzit un alt tunet. Cu excepţia gropilor pline de apă, şoseaua cu două benzi era complet goală. M-am uitat de-a lungul drumului, în direcţia în care plecase autobuzul. Cerul era un mare zid gri de nori. Ştiam că muntele era acolo, undeva, dar nu-l vedeam.

— N-are niciun rost să mergem mai departe, Beau, am zis c-o voce gâjâită.

M-am uitat în sus la ploaie, la cerul care devenea din ce în ce mai negru. Am înghiţit în sec şi m-am ghemuit deasupra lui Beau, scărpinându-l după urechi cu ambele mâini. M-am ţinut de el de parcă mă înecam. În întuneric, ochii lui ceacâri păreau, cumva, mai luminoşi. El era alături de mine. El mereu era alături de mine.

— Dar bănuiesc că n-are niciun sens nici să mergem înapoi, i-am zis ştergându-mi obrajii cu mâneca jachetei.

Am strănutat şi i-am oferit lui Beau zâmbetul pe care-l merita, iar el mi-a zâmbit înapoi ca un căţeluş ce era, cu colţii la vedere. Ochii îi străluceau plini de tot ce e bun pe lumea asta. Am ridicat aparatul şi l-am fixat pe ochii lui Beau. Am făcut poza. A început să dea din coadă mai tare. Am întins mâna şi l-am scărpinat iar după urechi.

— Haide.

Mi-am scos polarul din rucsac şi mi l-am tras pe mine. În jurul meu turna cu găleata. Am închis aparatul în punga de plastic cu fermoar pe care o luasem special pentru asemenea situaţii şi l-am băgat înapoi în rucsac. M-am uitat în zare, la panglica îngustă şi neagră de şosea care se-ntindea între pinii înalţi şi întunecaţi. Şi, undeva în negura din faţa mea, la un munte pierdut în furtună.

— Hai pe jos, prietene. S-ar putea să nu reuşim. Dar o să mergem până…

Duduitul unui tunet mi-a acoperit vocea. Nu ştiam cum avusesem de gând să continui propoziţia aia.

Pietrele din pavaj îmi scârţâiau sub tălpi.

Mergem până ne prind?

Beau tropăia pe lângă mine, adulmecând aerul de munte.

Mergem până găsim pe cineva care să ne-ajute?

O pală de vânt îngheţat mi s-a strecurat de-a lungul cefei, aşa că mi-am tras fermoarul de la jachetă până sub bărbie.

Mergem până… o să murim?

 

***

 

Prin întuneric, podul se-apropia de noi cu fiecare pas făcut. În ploaie, grinzile lui metalice păreau să fie dintr-un lut gri şi mat. Hainele-mi erau fleaşcă. Apa îmi pătrunsese pe sub guler, scurgându-mi-se pe spate. Tremuram întruna.

Acum era suficient de întuneric încât să fie noapte. Şi chiar era aproape noapte. Puţinele maşini care treceau pe lângă mine aveau farurile aprinse. Niciuna n-a oprit. Şi bănuiesc că m-am bucurat că n-au făcut-o. Dar când mă depăşeau, făcându-se nevăzute, înăuntrul lor părea cald.

— Autobuzul ăla o să se-ntoarcă dintr-o clipă în alta, i-am zis lui Beau, cu dinţii clănţănind. S-a uitat în sus la mine, fără să se oprească. Dacă ne vede, o să oprească. Trebuie să ne ascundem. Şi oricum, trebuie să găsim un loc unde să înnoptăm.

Când am ajuns în dreptul podului, am ieşit de pe şosea şi m-am strecurat printre buruienile de pe marginea drumului până la râul pe care podul îl traversa. Cu fiecare clipă ce trecea se-ntuneca din ce în ce mai tare şi trebuia să mă chinui ca să văd ceva.

Sub pod, malul era uscat, dar nu era niciun loc bun de dormit. Era plin de bolovani claie peste grămadă. Şi-aşa mă durea tot corpul – n-aş fi putut să dorm între doi bolovani.

M-am uitat înspre râu. Acolo, în apa înspumată, era o insulă. Se întindea până sub pod, ferită de ploaie. Era micuţă şi mai mult nisipoasă. Un trunchi lat căzut se-ntindea peste apa învolburată de pe malul pe care stăteam până pe insuliţa nisipoasă. Mi-am muşcat buza de jos şi am început să-l cercetez. Părea ud, dar stabil.

— Tu ce crezi, Beau? l-am întrebat, simţind cum mă bate cu coada peste picior.

— Bine, atunci. Hai să-ncercăm.

La primul pas, piciorul mi-a alunecat pe scoarţa umedă, dar m-am ţinut pe poziţii, iar la al doilea pas am fost mai grijuliu.

Era un buştean uriaş, cu faţa de sus plată, netedă, aproape la fel de lată ca un trotuar. Credeam c-o să reuşesc. Tot ce trebuia să fac era s-o iau cu binişorul.

După patru paşi, m-am uitat înapoi la Beau, care rămăsese pe mal, cu urechile pleoştite şi coada între picioare. A schelălăit.

— Haide, băiatule, i-am strigat. Nu-i chiar aşa de rău. Pe cuvânt.

La îndemnul meu, Beau a sărit agitat de pe-un picior pe altul. L-am privit drept în ochi şi-am coborât tonul:

— Haide, Beau. Hai că putem!

Beau a sărit pe buştean şi-a luat-o după mine. M-am întors în faţă şi-am continuat să merg, pas cu pas, cu cea mai mare grijă.

Apa mugea sub mine. Se-nvolbura în vârtejuri albe şi negre. Părea zgomotoasă şi înfometată.

La jumătatea drumului, mi-am dat seama că fusese o idee tâmpită, dar am mers mai departe. Am aruncat o privire înapoi la Beau, care era chiar în spatele meu.

Am mai făcut un pas. Alţi doi. Încă trei, patru, cinci. Picioarele-mi tremurau. De greaţă şi de teamă, stomacul îmi ajunsese undeva prin gât. Durerea de cap mă apăsa în fundul ochilor cu nişte degete obraznice şi ascuţite.

Am riscat o privire în sus, de la picioare către insuliţă. Aproape c-ajunsesem.

Pe chip mi s-a întipărit un zâmbet tâmp. O să reuşesc.

Iată ce nu pricep eu: de ce oamenii cred mereu că pot face un lucru doar pentru că vor să-l facă.

Cu ochii încă la fâşia de nisip alb din faţa mea, am simţit cum buşteanul umed îmi fuge de sub piciorul drept.

Am dat din braţe încercând să-mi menţin echilibrul. Mi-a alunecat şi celălalt picior.

Prin vuietul apei care năvălea pe sub mine, l-am auzit pe Beau lătrând. Cerul mi s-a rostogolit prin faţa ochilor, apoi podul.

Iar apoi, doar ape furioase.