Fragment în avanpremieră din OPOZIȚIE, cartea a cincea a seriei LUX de Jennifer L. Armentrout in octombrie la Leda Edge

Fragment în avanpremieră din OPOZIȚIE, cartea a cincea a seriei LUX,

de Jennifer L. Armentrout, traducere de Claudia Roxana Olteanu

Image may contain: 2 people, text

 

 

Capitolul 1

 

KATY

 

Înainte, aveam eu planul ăsta pentru improbabila situație în care s-ar ajunge la chestia cu sfârșitul lumii. Era ceva cu o cățărare pe acoperiș, urlând ca apucata melodia celor de la R.E.M., „It’s the End of the World as We Know It (And I Feel Fine)”, dar viața reală e rareori așa de tare.

Chiar se întâmpla – tot ce știam noi despre lume se termina, și, la naiba, nu era deloc bine. Sau tare.

Am deschis ochii și am dat puțin la o parte perdeaua albă și subțire. M-am uitat pe geam, peste verandă, peste curtea goală, în pădurea deasă care înconjura cabana pe care Luc și-o trântise în Coeur d’Alene, orașul din Idaho al cărui nume nici nu îndrăzneam să încerc să-l pronunț sau să-l scriu.

Curtea era goală. Nu se vedea nicio licărire, nicio lumină albă și strălucitoare printre copaci. Nu era nimeni acolo. Corecție. Nu era nimic acolo. Nicio pasăre care să ciripească sau să zboare din creangă în creangă. Niciun semn că ar exista vreo creatură care să mișune pe undeva. Nici măcar bâzâitul surd de insecte. Era numai liniște și nemișcare, o lipsă de zgomote de cel mai sinistru gen.

Mi-am ațintit privirea asupra pădurii, lipită de locul în care-l văzusem ultima oară pe Daemon. Simțeam în piept o durere surdă și sâcâitoare. Noaptea aceea în care adormiserăm amândoi pe canapea mi se părea că se întâmplase cu câteva secole în urmă, dar nu trecuseră decât vreo patruzeci și opt de ore de când mă trezisem încinsă și aproape orbită de lumina lui Daemon, în forma lui reală. Nu reușise să se controleze, deși, chiar dacă am fi știut ce însemna asta, probabil că tot n-am fi putut face nimic.

Așa de mulți ca el, sute – dacă nu mii – de luxeni veniseră pe Pământ, iar Daemon… nu mai era, dispăruse, cu fratele și cu sora lui, iar noi eram și acum în cabana asta.

Simțeam în piept o apăsare, ca și cum cineva îmi strângea inima și plămânii cu putere. Din când în când, îmi aminteam avertismentul sergentului Dasher. Fusesem convinsă că omul ăsta – și toți cei de la Daedalus – călătoreau cu trenul nebuniei spre Tărâmul Alienării, dar avuseseră dreptate.

Doamne, câtă dreptate au avut!

Luxenii veniseră exact așa cum spuseseră ei, așa cum se pregătiseră ei, iar Daemon… Durerea s-a ascuțit, mi-a scos tot aerul din plămâni, și am strâns tare din ochi. Nu aveam nici cea mai vagă idee de ce a plecat cu ei sau de ce nu am primit niciun semn de la el sau de la familia lui. Groaza și confuzia legate de dispariția lui au fost o umbră permanentă care mi-a afectat fiecare secundă de veghe și fiecare clipă în care am reușit să dorm.

De partea cui e Daemon acum? Dasher mă întrebase asta la un moment dat, atunci când eram prizonieră în extrem de reala Zonă 51, și acum nu voiam să cred că am aflat răspunsul.

În ultimele două zile, au mai căzut din cer alți luxeni. Veneau întruna, ca un șir nesfârșit de stele căzătoare, după care…

— Nimic.

Am deschis ochii brusc, perdeaua mi-a scăpat din mână și a alunecat încet la loc.

— Ieși din capul meu.

— Nu mă pot abține, a răspuns Archer de pe canapea. Îți transmiți gândurile așa de tare, încât îmi vine să mă bag într-un colț și să încep să mă legăn, șoptind numele lui Daemon iar și iar.

Mă înțepa pielea de iritare, și oricât de mult aș fi încercat să-mi țin pentru mine gândurile, temerile și îngrijorările, oricum ar fi fost inutil când ai în casă nu doar un origin, ci doi. Perfecta lor pricepere de a citi gândurile devenea absolut enervantă într-un timp absolut scurt. Am ridicat iar perdeaua, cu ochii spre pădure.

— Nu-i nici acum vreo urmă de luxen? am întrebat.

— Nup. Nici măcar o luminiță nu s-a lovit de Pământ în ultimele cinci ore.

Archer părea la fel de obosit pe cât mă simțeam eu. Nici el nu dormise prea mult. În timp ce eu eram obsedată să mă uit pe geam, el era obsedat să se uite la televizor. Toate posturile de știri din lume relatau non-stop „fenomenul”.

— Unele posturi de știri acreditează ideea că a fost o ploaie masivă de meteoriți.

M-am strâmbat.

— La momentul ăsta, e inutil să încerci să mai acoperi ceva, a adăugat Archer, oftând obosit, și avea dreptate.Ce s-a întâmplat în Las Vegas – ce făcuserăm noi acolo – fusese înregistrat și transmis în câteva ore pe internet. La un moment dat, a doua zi după distrugerea completă a orașului, toate filmulețele fuseseră retrase, dar răul deja fusese făcut. Transmisese elicopterul de la postul de știri înainte de a fi doborât de Daedalus, înregistraseră oamenii care filmaseră cu telefonul, n-aveai cum să ascunzi adevărul. Totuși, internetul e un loc ciudat. Dacă unii spuneau acolo că a venit sfârșitul lumii, alții aveau o interpretare mult mai creativă. Se pare că deja se formase un nou clișeu.

Clișeul incredibil de fotogenic al extraterestrului strălucitor.

Care era Daemon, trecând în forma lui reală. Trăsăturile lui umane erau estompate și aproape de nerecunoscut, dar eu știam că el a fost. Dacă ar fi fost aici să vadă asta, chiar s-ar fi amuzat, dar eu nu…

— Încetează, a spus Archer cu blândețe. Habar n-avem ce face Daemon, sau ceilalți, în clipa asta. Se vor întoarce.

M-am întors cu spatele la fereastră și m-am uitat, în sfârșit, la el. Părul lui de culoarea nisipului era tuns scurt, în stilul tipic militar. Era înalt, cu umerii largi, arăta ca unul care ar fi putut să te doboare la pământ dacă era cazul, și eu știam că e chiar așa.

Archer putea deveni mortal în orice moment.

Când l-am văzut prima oară în Zona 51, am crezut că e un simplu soldat. Abia după ce a venit și Daemon am aflat că este omul infiltrat de Luc la Daedalus și că era, ca și el, un origin, copilul unui luxen și al unei mutante hibride.

Mi-am strâns pumnii.

— Chiar crezi? Că vor veni înapoi?

Ochii lui de ametist s-au întors de la televizor și s-au uitat la mine.

— E tot ce pot să cred la momentul ăsta. Niciunul dintre noi nu poate crede altceva acum.

Nu era deloc liniștitor.

— Scuze, a făcut el, ca să-mi dau seama că iar îmi citise gândurile. A arătat cu capul spre televizor, înainte să apuc să mă enervez. Ceva se întâmplă. De ce ar veni pe Pământ așa de mulți luxeni, ca apoi să plece liniștiți?

Și asta era tot întrebarea anului.

— Cred că e destul de limpede, s-a auzit o voce de pe hol.

M-am întors exact când Luc intra în cameră. Înalt și subțire, își legase părul castaniu într-o codiță prinsă la baza gâtului. Luc era mai mic ca noi, avea în jur de paisprezece-cincisprezece ani, dar era ca o căpetenie adolescentă a mafioților și uneori era mai de speriat ca Archer.

— Și tu știi perfect ce vreau să spun, a completat el, cu ochii la originul mai mare.

În timp ce Archer și Luc își încrucișau privirile într-o bătălie a ochilor, cum făcuseră de multe ori în ultimele două zile, m-am așezat pe brațul fotoliului de lângă fereastră.

— N-ai vrea să explici mai clar?

Chipul frumos al lui Luc avea ceva de puști, ca și cum încă nu-și pierduse rotunjimile copilărești, dar în ochii lui violeți era o înțelepciune care îi depășea cu mult vârsta.

S-a rezemat de rama ușii, cu brațele încrucișate.

— Fac planuri. Strategii. Așteaptă.

Nu suna prea bine, dar nici nu mă surprindea. Am simțit cum îmi apare o durere în tâmple. Archer nu a spus nimic și și-a întors privirea la televizor.

— Altfel de ce ar fi venit aici? a continuat Luc, aplecându-și capul să se uite pe fereastra de lângă mine. Sunt convins că n-au venit să dea mâna cu noi sau să pupe copiii pe obraz. Au venit aici cu un gând, și nu cu unul bun.

— Daedalus a spus mereu că vor invada, a zis Archer și s-a rezemat de spătar, strângându-și genunchii în palme. Tot proiectul lor legat de origini era o pregătire pentru asta. În fond, în istoria lor, luxenii nu s-au purtat frumos cu celelalte ființe inteligente. Dar de ce acum?

Mi-am frecat tâmplele, strângând din ochi. Nu-l crezusem pe doctorul Roth când îmi spunea că, de fapt, din cauza luxenilor se ducea războiul cu arumii – războiul care le distrusese planetele. Și fusesem convinsă că sergentul Dasher și Nancy Husher, scârba aia care conducea Daedalus, erau niște demenți.

Mă înșelasem.

La fel și Daemon.

Luc a ridicat o sprânceană și a scos un hohot scurt de râs.

— Păi, habar n-am, poate are legătură cu spectacolul ăla foarte public pe care l-am dat noi la Vegas. Știm că acolo erau infiltrați și luxeni care nu-i simpatizau prea tare pe oameni. Cum au luat ei legătura cu luxenii din afara planetei, n-am idee, dar chiar are importanță acum? A fost momentul ideal să-și facă intrarea.

Am îngustat ochii.

— Ai spus că a fost o idee genială.

— Despre multe chestii se poate spune că sunt geniale. Gen armele nucleare, băuturile răcoritoare cu zero calorii sau vestele din denim, a răspuns el. Dar asta nu înseamnă că trebuie să aruncăm lumea în aer, nu înseamnă că sucurile dietetice sunt și bune, și nu înseamnă că trebuie să te duci la cel mai apropiat Walmart ca să-ți iei o vestă din denim. Nu e cazul să mă băgați în seamă chiar tot timpul.

Mi-am dat ochii peste cap așa de tare, că aproape mi-au ieșit din orbite.

— Și ce altceva am fi putut face? Dacă Daemon și ceilalți nu s-ar fi expus, ne-ar fi prins.

Nu a răspuns niciunul, dar cuvintele nerostite pluteau în aer. Dacă ne-ar fi prins, ar fi fost nasol, evident, dar Paris, Ash și Andrew ar fi trăit probabil și acum. La fel ca și oamenii nevinovați care și-au pierdut viața când s-a dus naibii totul.

Dar nu mai era nimic de făcut în legătură cu asta. Timpul poate fi oprit pentru o perioadă scurtă, dar nimeni nu se poate întoarce în timp ca să schimbe ceva. Ce s-a făcut e bun făcut, iar Daemon a luat decizia aceea doar ca să ne protejeze pe noi. Clar nu l-a aruncat nimeni sub nava spațială.

— Pari epuizată, a comentat Archer, și mi-a luat câteva secunde să-mi dau seama că vorbește cu mine.

Luc și-a întors spre mine ochii ăia stranii.

— De fapt, arăți ca naiba.

Uau! Mersi.

Archer nu l-a luat în seamă.

— Cred că ar trebui să încerci să dormi. Măcar puțin. Dacă e ceva, te trezim.

— Nu. Am clătinat din cap, în caz că negația mea verbală nu era de ajuns. Sunt OK.

Adevărul e că nu eram deloc OK. Eram probabil la un pas de a mă duce în cel mai întunecat colț al camerei, unde să mă legăn dintr-o parte în alta, dar nu îmi permiteam să cedez și nici nu puteam să dorm. Nu când Daemon era undeva, acolo, și când lumea întreagă era gata să… la naiba, să devină o distopie, ca în cărțile pe care le citeam eu.

Am oftat. Cărți. Ce dor mi-era de ele!

Archer s-a încruntat și fața lui frumoasă a căpătat un aer cam fioros, dar înainte să-și dea drumul, Luc s-a desprins de cadrul ușii și a zis:

— De fapt, cred că are nevoie să stea de vorbă cu Beth.

Am ridicat surprinsă ochii spre scara din hol. Ultima oară când m-am dus eu s-o văd, fata dormea. Părea că nu face altceva decât să doarmă. Am fost aproape invidioasă că poate să doarmă așa.

— De ce? am întrebat eu. S-a trezit?

Luc a intrat în sufragerie.

— Cred că aveți nevoie de o discuție ca-ntre fete.

Mi s-au prăbușit umerii și am oftat.

— Luc, chiar nu cred că e acum momentul pentru consolidarea unei prietenii dintre fete.

— Crezi?

S-a trântit pe canapea lângă Archer și și-a pus picioarele pe măsuța de cafea.

— Dar altceva ce mai faci, în afară de faptul că te uiți pe geam și încerci să te strecori pe lângă noi ca să te duci în pădure să-l cauți pe Daemon și eventual să fii mâncată de vreo pumă?

Mi-am aruncat coada pe spate, enervată.

— În primul rând, n-o să mă mănânce nicio pumă. În al doilea rând, cel puțin încerc să fac ceva decât să stau în fund pe canapea.

Archer a oftat.

Dar Luc a ridicat capul la mine cu un zâmbet vesel.

— O luăm iar de la capăt cu discuția asta? A aruncat o privire spre Archer, care avea fața împietrită. Fiindcă îmi place când vă certați. E ca și cum aș asista la o ceartă conjugală între mama și tata. Am senzația că trebuie să mă ascund în dormitor, sau ceva, ca să pară mai autentic. Poate să trântesc ușa, sau…

— Taci odată, Luc, a mârâit Archer, apoi s-a uitat urât la mine. Nici nu vreau să-mi aduc aminte de câte ori am discutat asta. Nu e o idee prea deșteaptă să ne ducem după ei. Sunt prea mulți, și nu știm dacă…

— Daemon nu e ca ei! am strigat eu, sărind în sus și respirând precipitat. Nu s-a dat de partea lor. Nici Dee sau Dawson n-ar face asta. Nu știu ce se întâmplă.

Mi s-a înecat vocea de emoția care mă înăbușea.

— Dar ei nu ar face asta. Daemon nu ar face asta.

Archer s-a aplecat în față, cu ochii scânteind:

— Nu ai de unde să știi. Nu știm asta.

— Tu ai spus că se vor întoarce! am țipat eu la el.

N-a mai zis nimic, doar și-a întors din nou ochii spre televizor, iar asta mi-a spus ceea ce știam deja și eu în adâncul sufletului. Archer nu se aștepta ca Daemon sau ceilalți să se întoarcă.

Am strâns buzele și am clătinat așa de tare din cap, încât coada mea s-a transformat parcă într-un bici. M-am întors cu spatele la ei, să ies din cameră înainte să ne afundăm prea mult în discuția asta.

— Unde te duci? m-a întrebat Archer.

Am rezistat tentației de a țipa la el.

— Se pare că mă duc să vorbesc cu Beth ca între fete.

— Mi se pare un plan bun, a comentat Luc.

L-am ignorat, m-am uitat la scări și apoi în jur, dar am început să urc. Mă enerva să stau așa, fără să fac nimic. Mă enerva că de câte ori deschideam ușa casei, Luc sau Archer erau acolo să mă oprească. Și ce mă enerva cel mai tare era că puteau să mă oprească.

Eram eu, poate, hibrid, cu mutații de-alea obținute prin bunăvoința luxenilor, dar ei erau origini și, dacă era cazul, puteau să-mi facă un vânt să mă trimită direct în California.

Sus era liniște și întuneric, și nu îmi plăcea să fiu aici. Nu-mi dădeam seama de ce, dar de fiecare dată când urcam aici, pe holul ăsta lung și îngust, mi se ridica părul pe ceafă.

Beth și Dawson stătuseră în ultimul dormitor de pe dreapta în prima noapte aici, iar acum Beth se îngropase acolo de când… de când plecase el. Nu o cunoșteam prea bine pe fata asta, dar știam că trecuse prin multe cât fusese controlată de Daedalus, și mai știam că nu era chiar cel mai stabil hibrid de acolo, dar asta nu era vina ei. Și, deși nu îmi plăcea s-o recunosc, uneori fata asta mă speria.

M-am oprit în fața ușii și n-am intrat direct, am bătut.

— Da? s-a auzit vocea ei subțire și ascuțită.

Am deschis ușa, clipind. Vocea lui Beth suna oribil și, când m-am uitat la ea, am văzut că și înfățișarea ei era la fel de oribilă. Stătea rezemată de tăblia patului, cu un morman de pături în jurul ei, cu cearcăne negre sub ochi. Palidă și trasă la față, ca un copil abandonat, cu părul nespălat și încâlcit. Am încercat să nu respir prea adânc, fiindcă în cameră mirosea a vomă și transpirație.

M-am oprit în fața patului, șocată.

— Ești bolnavă?

Privirea ei abulică s-a îndreptat spre ușa de la baia apartamentului. Nu avea niciun sens. Hibrizii… noi nu ne îmbolnăvim. Nici de vreo răceală banală, nici de cel mai periculos cancer. Ca și luxenii, suntem imuni la orice, când vine vorba de boli, dar Beth? Mda, nu arăta deloc bine.

Am simțit că mi se strânge brusc stomacul, ca și cum mi s-ar fi încordat toți mușchii.

— Beth?

Ochii ei lăcrimoși s-au îndreptat, în sfârșit, spre mine.

— A venit Dawson?

Mi s-a strâns inima tare, aproape m-a durut. Copiii ăștia trecuseră prin atâtea nenorociri, mai multe decât cele prin care trecuserăm eu și Daemon, și acum… Doamne, nu era deloc corect.

— Nu, încă nu a venit, dar tu, Beth? Pari bolnavă.

Ea a înghițit în sec și și-a dus mâna subțire și palidă la gât.

— Nu mă simt prea bine.

Nu îmi dădeam seama cam la ce nivel de „nebine” era, dar mă temeam și să întreb.

— Ce s-a întâmplat?

A ridicat un umăr, ceea ce a părut un mare efort.

— Nu-ți face griji, a spus ea încet și a tras o pătură spre ea. Nu-i mare lucru. O să-mi revin când se întoarce Dawson.

Privirea a început iar să-i rătăcească, a lăsat pătura și a pus mâna peste cuvertura care îi acoperea burta.

— O să ne revenim când se întoarce Dawson.

— O să ne…?

Am amuțit, cu ochii mari. Mi s-a deschis maxilarul și am rămas cu gura căscată la ea.

M-am uitat la mâna ei și am văzut cu oroare cum își freacă burta cu mișcări lente și circulare.

O, nu! O, nu, de zece ori nu!

Am dat să mă apropii de ea, dar m-am oprit.

— Beth, ești… însărcinată?

Ea și-a lipit capul de perete și a strâns ochii.

— Trebuia să fim mai atenți.

Mi s-au înmuiat brusc genunchii. Somnul ei. Epuizarea. Acum toate aveau sens. Beth era însărcinată, dar inițial, ca o idioată absolută, nu am priceput cum s-a întâmplat. Apoi s-a trezit în mine rațiunea și îmi venea să țip: Dar nați avut prezervative? Însă oricum nu mai avea importanță.

Mi-a apărut în minte fața lui Micah, băiețelul care ne ajutase să scăpăm de Daedalus. Micah, puștiul care îți rupea gâtul și îți distrugea creierul doar cu gândul.

Copii de-ăia de extratereștri, unul din ăștia avea ea acum? Un copil de-ăla sinistru – sinistru, periculos și extrem de mortal? Sigur, Archer și Luc fuseseră și ei la un moment dat astfel de copii, dar asta nu mă liniștea cu nimic, fiindcă noua generație de origini pe care Daedalus o cultivase nu avea nicio legătură cu generația lor.

Iar Luc și Archer erau suficient de siniștri și așa.

— Te uiți la mine ca și cum ai fi supărată, a spus ea încet.

M-am străduit să-mi compun un zâmbet, cu toate că îmi dădeam seama că o să pară puțin dement.

— Nu. Sunt doar surprinsă.

A zâmbit puțin.

— Da, și noi am fost. E un moment cum nu se poate mai prost, nu?

Ha! Puțin spus.

În timp ce mă uitam la ea, zâmbetul i-a dispărut de pe buze.

Habar n-aveam ce să-i spun. Felicitări? Dintr-un motiv sau altul, nu mi se părea prea potrivit, dar în același timp parcă nici nu puteam să nu-i spun. Oare știau măcar ceva despre origini, despre copiii ăia de la Daedalus?

Oare copilul ăsta o să fie ca Micah?

Doamne, pe bune? Nu aveam destule pe cap acum? Am simțit că mi se strânge pieptul și mi-a fost teamă că o să fac un atac de panică.

— Cât… în câte luni ești?

— Trei luni, a spus ea, înghițind cu greu.

Trebuia să stau jos.

La naiba, aveam nevoie de un adult.

În capul meu se învârteau imagini cu scutece murdare și fețișoare roșii de furie. Oare în burta ei e unul sau sunt vreo trei? La asta nu ne-am gândit în privința originilor, dar luxenii se nășteau sigur câte trei.

Frate, Doamne, iartă-mă, trei copii?

Beth mi-a întâlnit din nou privirea și ceva din ochii ei m-a făcut să mă cutremur. S-a aplecat spre mine, cu mâna nemișcată pe burtă.

— Nu vor fi la fel ca înainte când se vor întoarce, nu?

— Ce?

— Ei. Dawson, Daemon și Dee. Nu vor fi la fel ca înainte, nu?

 

JENNIFER L. ARMENTROUT, Opposition: A Lux Novel

Copyright © 2014 by Jennifer L. Armentrout

Toate drepturile asupra ediţiei în limba română aparţin GRUPULUI EDITORIAL CORINT.

Este deja octombrie?

Fragment in exclusivitate O torta in noapte de Sabaa Tahir Editura YoungArt

21533959_10155325184509823_1342121307_o

Partea I

Fuga

 

I:

Laia

 

Cum ne-au găsit atât de repede?

În spatele meu, catacombele răsună de strigăte furioase şi zăngănit de metal. Îmi fug ochii spre craniile care acoperă rânjind pereţii. Mi se pare că aud vocile morţilor.

Dispari rapid, fii iute de picior, par să-mi şuiere ele. Dacă nu vrei să intri în rândul nostru.

Mai repede, Laia, zice călăuza mea, iar armura îi luceşte în timp ce aleargă mai departe prin catacombe. Ne descotorosim de ei dacă-i dăm zor. Ştiu un tunel care ne scoate în oraş. Când ajungem acolo, suntem scăpați.

Auzim un scrâșnet în spate şi ochii decoloraţi ai celui care mă călăuzeşte se uită iute peste umărul meu. Mâna lui pare o pată maro-aurie atunci când zboară spre mânerul unuia dintre paloşele prinse în spinare.

O mişcare simplă, ameninţătoare. Îmi aminteşte că cel de lângă mine nu-i doar călăuza mea. Este Elias Veturius, moştenitorul uneia dintre cele mai importante familii din Imperiu. Este o fostă Mască, un soldat de elită al Imperiului Războinicilor. Şi mai e și aliatul meu, singurul om care mă poate ajuta să-mi salvez fratele, pe Darin, din cea mai temută închisoare a Războinicilor.

Dintr-un pas, Elias ajunge lângă mine. Încă unul şi e în faţa mea, mişcându-se cu o graţie neobişnuită pentru cineva atât de voinic. Ne uităm împreună în urmă, în tunelul prin care tocmai am trecut. Pulsul îmi bubuie în urechi. Toată exaltarea pe care am simţit-o când am distrus Academia Blackcliff sau când l-am salvat pe Elias dispare. Imperiul ne vânează. Dacă ne prinde, suntem morţi.

Am cămaşa leoarcă de sudoare, dar în ciuda căldurii puturoase din tuneluri, simt un fior rece pe spinare şi mi se ridică părul de pe ceafă. Mi se pare că aud un mormăit, un zgomot ca de animal şiret şi înfometat.

Repede, urlă instinctul meu. Ieși de-aici!

— Elias, şoptesc, dar el îmi pune un deget pe buze – sst – şi trage un pumnal din cele şase pe care le poartă prinse în curele de-a curmezişul pieptului.

Scot şi eu un pumnal de la cingătoare şi încerc să aud ceva dincolo de zgomotele tarantulelor din tunel şi de propria mea răsuflare. Senzaţia acută că suntem urmăriţi dispare, înlocuită de ceva şi mai rău: mirosul de păcură şi foc; vibraţia gravă şi acută a unor voci care se apropie.

Soldaţii Imperiului.

Elias mă bate pe umăr şi arată spre picioarele lui, apoi spre ale mele. Calcă unde calc eu. Mă tem până şi să respir, dar fac ca el şi mă întorc cu grijă, îndepărtându-mă rapid de voci.

Ajungem la o răspântie de tuneluri şi cotim spre dreapta. Elias face semn din cap spre o firidă adâncă din perete, înaltă până la umăr, scobită pentru un sicriu de piatră întors pieziș.

— Înăuntru, şopteşte el, şi cât mai în spate.

Mă strecor în criptă, înăbuşindu-mi un fior când aud cum pârâie strivită o tarantulă dinăuntru. Am în spinare un paloş turnat de Darin şi mânerul lui se izbeşte cu zgomot de piatra criptei. Nu te mai foi, Laia, indiferent ce s-ar târî pe-aici.

Elias se strecoară în criptă după mine, înălţimea silindu-l să stea pe jumătate aplecat. În spaţiul ăsta strâmt, braţele noastre se ating, iar el respiră repede. Dar când îl privesc, are faţa întoarsă spre tunel.

Chiar şi în lumina foarte slabă, cenuşiul ochilor şi liniile ascuţite ale bărbiei lui sunt frapante. Simt o împunsătură în stomac, nu sunt obişnuită să-i văd faţa. Cu nici un ceas în urmă, în timp ce evadam din dezastrul pe care l-am provocat la Blackcliff, avea trăsăturile ascunse sub o mască de argint.

Lasă capul pe-o parte, ascultând cum se apropie soldaţii. Aceștia înaintează repede, vocile le răsună între pereţii catacombelor ca nişte chemări scurte de păsări răpitoare.

— …probabil merg spre sud. Dacă băiatul are vreun dram de minte, în orice caz.

— Dacă avea un dram de minte, zice un al doilea soldat, ar fi trecut de a Patra Încercare şi nu ne-am fi ales cu un gunoi Plebeu drept Împărat.

Soldaţii intră în tunelul nostru şi unul dintre ei întinde felinarul spre cripta din faţă.

— Pe toţi dracii!

Se dă repede înapoi la vederea a ce-o fi zăcând acolo.

Urmează cripta noastră. Mi se face stomacul ghem şi-mi tremură mâna pe pumnal.

Lângă mine, Elias mai scoate un tăiş din teacă. Are umerii destinşi şi mâinile relaxate pe mânerele pumnalelor. Dar când îi văd faţa – sprâncenele încruntate, maxilarele încleştate –, mi se strânge inima. Îmi întâlneşte privirea şi preţ de-o răsuflare îi ghicesc suferinţa. Nu vrea

să le aducă moartea acestor oameni.

Dacă ne văd, însă, vor alerta celelalte gărzi şi ne vom trezi cu toţi soldaţii Imperiului pe cap. Îl strâng pe Elias de braţ. El îşi trage gluga peste frunte şi-şi acoperă faţa cu o bandană neagră.

Soldaţii se apropie cu paşi tunători. Le simt mirosul – sudoare, fier şi pământ. Elias strânge mai bine pumnalele în mâini. Are corpul încordat ca al unei pisici sălbatice gata de atac. Strâng cu o mână brăţara de la încheietura mea, un dar de la mama. Sub degetele mele, modelul ei bine cunoscut – o alinare.

Soldatul ajunge la marginea criptei. Ridică felinarul…

Brusc, de departe din tunel, răsună o bufnitură. Soldaţii se întorc, își scot săbiile şi se grăbesc să cerceteze ce s-a întâmplat. În câteva clipe, lumina felinarelor păleşte, iar sunetul paşilor se aude tot mai slab.

Elias dă drumul unui oftat înăbuşit.

— Hai, zice el. Dacă patrula asta cerceta zona, înseamnă că vor veni şi altele. Trebuie să ajungem la pasajul de ieşire.

Ne strecurăm afară din criptă şi chiar atunci o trepidaţie cuprinde tunelurile, ridicând praf şi dărâmând cu zgomot cranii şi oase. Mă împiedic, iar Elias mă prinde de umăr, mă lipeşte de perete şi mă acoperă cu corpul lui. Cripta rămâne intactă, dar tavanul tunelului se crapă ameninţător.

— Ce-a fost asta?

— A părut un cutremur de pământ.

Elias se îndepărtează un pas de perete şi se uită la tavan.

— Numai că în Serra nu sunt cutremure.

O rupem la fugă prin catacombe presați de ceva în plus. La fiecare pas mă aştept să aud altă patrulă, să văd torţe în depărtare.

Elias se opreşte atât de brusc, încât mă izbesc de spatele lui lat. Am intrat într-o cameră mortuară rotundă, cu tavanul jos şi boltit. În faţa noastră se deschid două tuneluri. În unul strălucesc torţe, prea departe ca lumina lor să ajungă până aici. Pereţii sunt scobiţi de cripte, străjuite fiecare de câte o statuie de piatră a unui bărbat în armură. De sub căştile lor se uită la noi cranii. Mă cutremur şi mă apropii cu un pas de Elias.

Dar el nu se uită la cripte, la tuneluri sau la torţele din depărtare.

O priveşte fix pe fetiţa din mijlocul camerei.

Poartă haine jerpelite şi apasă cu mâna o rană sângerândă dintr-o parte a abdomenului. După trăsăturile ei fine, pare să fie o Cărturăreasă, dar când încerc să-i văd ochii, lasă capul în jos şi părul negru îi cade peste faţă. Săraca. Lacrimile desenează cărări pe obrajii ei murdari de ţărână.

— Pe toţi dracii, se aglomerează aici jos, murmură Elias.

Păşeşte spre fată cu mâinile desfăcute, de parcă ar avea de-a face cu o sălbăticiune.

— N-ar trebui să fii aici, drăguţă, zice el blând. Eşti singură?

Fata oftează slab.

— Ajutaţi-mă, şopteşte ea.

— Lasă-mă să-ţi văd rana. Te pot bandaja.

Elias se aşază în genunchi ca să fie la același nivel cu ea, la fel cum făcea bunicul cu micii lui pacienţii. Fata se fereşte şi se uită spre mine.

Păşesc înainte, în timp ce instinctul îmi spune să fiu prudentă. Fata mă urmăreşte cu privirea.

— Poţi să-mi spui cum te cheamă, micuţo? întreb eu.

— Ajutaţi-mă, repetă ea.

Ceva din felul în care îmi ocoleşte privirea îmi dă fiori. Dar pe urmă mă gândesc că a fost tratată cu cruzime, probabil de Imperiu, iar acum are în faţă un Războinic înarmat până-n dinţi. N-are cum să nu fie îngrozită.

Fata se trage ceva mai în spate, iar eu arunc o privire spre tunelul luminat cu torţe. Torţele sunt un semn că suntem pe teritoriul Imperiului. Este doar o chestiune de timp până vor apărea soldaţii.

— Elias, zic eu şi arăt spre torţe. Nu avem timp. Soldaţii…

— N-o putem abandona aşa.

Vinovăţia i se citește clar pe față. Morţile prietenilor lui în Încercarea a Treia îl apasă greu; nu vrea să mai provoace înc-o moarte. Şi asta vom face, dacă o lăsăm pe fată acolo, să moară de la rănile ei.

— Ai familie în oraş? o întreabă Elias. Ai nevoie de…

— Argint, zice ea şi lasă capul pe-o parte. Am nevoie de argint.

Elias ridică din sprâncene. Nu-l pot învinui. Nici eu nu mă aşteptam la asta.

— Argint? zic eu. Noi n-avem…

— Argint.

Se trage într-o parte ca un crab. Mi se pare că, prin părul despletit, îi zăresc un ochi într-o străfulgerare prea rapidă. Ciudat.

— Monede. O armă. Bijuterii.

Se uită la gâtul meu, la urechi, la încheieturile mâinilor. Căutătura aia o dă de gol.

Îi privesc orbitele negre ca păcura unde ar trebui să fie ochii şi mă întind după pumnal. Dar Elias este deja în faţa mea, cu paloşele sclipind în mâini.

— Înapoi! mârâie el spre fată, Mască din creştet până-n tălpi acum.

— Ajutaţi-mă.

Fata lasă din nou părul să-i cadă peste faţă şi duce mâinile la spate, ca o caricatură chinuită de copil linguşitor.

— Ajutați-mă!

În faţa dezgustului meu evident, buzele i se strâmbă într-un rânjet, respingător pe faţa ei altfel plăcută. Mârâie – sunetul gutural pe care l-am auzit mai devreme. Asta e ceea ce mi se părea că ne urmăreşte. Asta e prezenţa pe care am simţit-o în tuneluri.

— Ştiu c-aveţi argint.

O poftă nemăsurată zace sub vocea de copil a creaturii.

— Daţi-mi-l mie. Mie îmi trebuie.

— Pleacă de lângă noi, zice Elias. Înainte să-ţi iau capul.

Fata – sau ce-o fi – nu-l bagă în seamă pe Elias şi îşi fixează ochii asupra mea.

— Tu n-ai nevoie de el, mică făptură omenească. Îţi dau ceva în schimb. Ceva minunat.

Ce eşti? şoptesc.

Întinde brusc braţele, cu palmele cuprinse de-o irizație verzuie și stranie. Elias țâșnește spre ea, dar fata îi scapă şi îşi înfige degetele în încheietura mâinii mele. Ţip, iar braţul îmi strălucește o fracţiune de secundă înainte ca fata să zboare în spate, urlând, strângându-şi palma de parcă i-ar fi luat foc. Elias mă ridică în picioare din țărâna unde am căzut lată, aruncând în acelaşi timp un pumnal spre fată. Ea se fereşte aplecându-se, continuând să schelălăie.

— Ce şmecheră!

Elias se întinde din nou s-o prindă şi ea sare într-o parte, cu ochii atenţi numai la mine.

— Şireato! Mă întrebi pe mine ce sunt, dar tu ce eşti?

Elias îşi ia elan şi unul dintre paloşele lui îi alunecă fetei pe gât. N-a fost destul de iute.

— Criminalule! se întoarce ea spre el. Ucigaşule! Moartea însăşi! Omul cu coasa! Dacă păcatele tale se transformau în sânge, copile, te-ai fi înecat în râul izvorât chiar din tine.

Elias sare înapoi, uimirea citindu-i-se în priviri. În tunel pâlpâie luminițe. Trei torţe plutesc iute către noi.

— Vin soldaţii, zice creatura răsucindu-se spre mine. Îi omor eu pentru tine, fată cu ochii ca mierea. Le despic gâtlejurile. Pe ceilalţi i-am îndepărtat deja şi i-am făcut să se întoarcă în tunel. O fac din nou, dacă-mi dai argintul tău. El asta vrea. El ne răsplăteşte dacă i-l aducem.

Cine mama naibii este el? Nu spun nimic, îi răspund radicand pumnalul.

— Făptură omenească proastă! zice fata încleştând pumnii. O să-l ia chiar el de la tine. Va găsi o cale. Se întoarce spre tunel.

— Elias Veturius!

Tresar. Ţipătul ei sonor s-a auzit probabil până-n Antium.

— Elias Vetu…

Cuvântul îi moare pe buze, în vreme ce Elias îi înfige paloşul în inimă.

— „Efrit, Efrit de peşteră“, zice el.

Trupul ei alunecă din paloş şi cade cu un bufnet zdravăn.

„Cu el doar lama-i meşteră“. Nişte rime vechi, ca să ţii minte ce ai de făcut, adaugă Elias vârând paloşul în teacă. Mi-am dat seama abia de curând cât sunt de utile.

Mă ia de mână şi fugim mâncând pământul prin tunelul fără pic de lumină. Poate că, printr-o minune, soldaţii n-au auzit-o pe fată. Poate că nu ne-au văzut. Poate, poate…

N-avem atâta noroc. Aud un strigăt şi bubuit de cizme în urma noastră.

 

 

 

 

 

 

II:

Elias

Trei auxiliari şi patru legionari, la cincisprezece metri în urma noastră. Gonesc mai departe, dar întorc capul să văd cum avansează. Se fac şase auxiliari, cinci legionari şi doisprezece metri.

Cu fiecare secundă care trece, tot mai mulţi soldaţi ai Imperiului se vor revărsa în catacombe. Un mesager a anunţat deja patrulele vecine, iar tobele vor da alarma în toată Serra: Elias Veturius a fost zărit în tunel. Toate echipele să fie pregătite. Soldaţii n-au nevoie să se asigure de identitatea mea; ne vor vâna oricine am fi.

O iau brusc spre stânga printr-un tunel lateral, trăgând-o pe Laia după mine, cu mintea gonind de la un gând la altul. Descotoroseşte-te iute de ei, cât încă mai poţi. Altminteri…

Nu, şuieră Masca din mintea mea. Opreşte-te şi omoară-i. Sunt doar unsprezece. Floare la ureche. O poţi face cu ochii închişi.

Trebuia să-l fi ucis imediat pe efritul din camera mortuară. Helene şi-ar bate joc de mine dacă ar şti că am încercat să ajut creatura, în loc să-mi dau seama ce era.

Helene. Mi-aş pune paloşele la bătaie că a ajuns deja într-o sală de interogatorii. Marcus – sau Împăratul Marcus, cum e numit acum – i-a ordonat să mă execute. Ea a dat greş. Mai rău, mi-a fost cea mai apropiată confident vreme de paisprezece ani. Niciunul dintre aceste păcate nu va rămâne nepedepsit – nu acum, când Marcus are puterea absolută.

Helene e la mâna lui şi o va face să sufere. Din cauza mea. Aud din nou efritul: Omul cu coasa!

Îmi trec prin cap amintiri din a Treia Încercare. Tristas murind de sabia lui Dex. Demetrius prăbuşindu-se. Leander prăbuşindu-se.

Un strigăt de undeva din faţă mă aduce cu picioarele pe pământ. Câmpul de luptă e templul meu. Vechea incantaţie a bunicului îmi revine în minte când am mai mare nevoie de ea. Sabia mi-e preot. Dansul morţii mi-e rugăciune. Lovitura de graţie mi-e iertarea păcatelor.

Lângă mine, Laia gâfâie, abia se târăşte. Mă încetineşte. Ai putea-o abandona, îmi şopteşte o voce vicleană. Singur, te-ai mişca mai iute. Amuţesc vocea asta. În afară de faptul evident că i-am promis s-o ajut în schimbul libertăţii mele, ştiu că ar face orice să ajungă la Închisoarea Kauf – la fratele ei –, inclusiv să încerce să-şi croiască singură drum până acolo.

Caz în care ar muri.

— Mai repede, Laia. Sunt prea aproape.

Se năpusteşte înainte. Pereţi de cranii, oase, cripte şi pânze de păianjen trec şi dispar pe lângă noi. Suntem mult mai la sud faţă de unde ar trebui să fim. Am trecut de mult de tunelul unde am ascuns proviziile menite să ne ajungă săptămâni în şir.

Catacombele huruie şi se zgâlţâie, trântindu-ne la pământ pe amândoi. Printr-un canal colector de deasupra noastră pătrunde miros de foc şi moarte. Câteva clipe mai târziu, o explozie sfâşie aerul. Nu-mi bat capul să mă gândesc ce-ar putea fi. Nu contează decât că soldaţii din spatele nostru au încetinit, la fel de îngrijoraţi ca mine pentru cât de nesigure sunt tunelurile. Profit de ocazie şi mai adaug nişte zeci de metri între noi. O tai printr-un tunel lateral şi acolo mă retrag în întunericul profund al unei firide.

— Crezi că ne vor găsi? şopteşte Laia.

— Sper că nu…

Din direcţia în care ne îndreptăm sclipesc lumini şi se aude tropăit de cizme. Doi soldaţi cotesc în tunel şi torţele lor ne luminează pe deplin. Se opresc o secundă, uluiţi probabil de prezenţa Laiei, de lipsa măştii mele. Pe urmă îmi observă armura şi paloşele, iar unul dintre ei scoate un fluierat ascuțit care urmează să-i atragă încoace pe toţi soldaţii care-l aud.

Corpul meu preia controlul. Înainte să apuce soldaţii să-și tragă săbiile din teacă, arunc pumnale care li se înfig în carnea moale a gâtului. Cad fără să scoată un sunet, iar torţele lor sfârâie pe pământul umed al catacombei.

Laia iese din firidă cu mâinile la gură.

— E-Elias…

Eu intru înapoi, forțând-o să facă la fel, și-mi pregătesc paloşele trăgându-le ușor din tecile lor. Mi-au mai rămas patru pumnale de aruncat. Nu-s de-ajuns.

— Dobor cât de mulţi pot, îi spun. Ţine-te deoparte. Indiferent cât ar părea situaţia de neagră, nu te amesteca şi nu încerca să mă ajuţi.

Ultimele vorbe mi se desprind de pe buze exact când soldaţii care ne urmăreau apar din tunelul pe care tocmai l-am părăsit. Sunt la cinci metri. Patru. În mintea mea pumnalele au zburat deja, şi-au atins deja ţinta. Mă năpustesc afară din firidă şi le expediez. Primii patru legionari cad fără zgomot, unul după altul, ca grâul secerat. Al cincilea se prăbușește după ce îl tai cu paloşul. Țâșnește sânge şi îmi simt fierea în gât. Nu gândi. Nu şovăi. Doar curăţă drumul.

Alţi şase auxiliari apar în urma celor cinci. Unul îmi sare în spate şi îl expediez cu un cot în faţă. O clipă mai târziu, mă atacă alt soldat. Primeşte un genunchi în dinţi, urlă şi se apucă de nasul rupt şi gura sângerândă. Răsucire, lovitură, pas lateral, atac.

În spatele meu, Laia ţipă. Un auxiliar o trage afară din firidă, cu un pumnal la gât. Rânjetul soldatului se transformă în urlet. Laia i-a înfipt un pumnal în coaste. Îl scoate acum, iar bărbatul fuge împleticindu-se.

Mă întorc spre ultimii trei soldaţi. O rup la fugă.

Îmi adun cuţitele cât ai clipi. Laia tremură din tot corpul văzând măcelul din jurul nostru. Şapte morţi. Trei răniţi care gem şi încearcă să se ridice în picioare. Se uită la mine şi face ochii mari la vederea paloşelor şi armurii mele însângerate. Mă copleşeşte ruşinea atât de tare, încât îmi doresc să pot intra în pământ. Acum vede cât sunt de putred în adâncul meu. Ucigaş! Moartea însăşi!

— Laia, încep eu, dar un vaier prelung răsună în tunel şi pământul se cutremură.

Prin canalul de scurgere aud ţipete, voci care strigă şi reverberaţia asurzitoare a unei explozii colosale.

— Ce mama iadului…

— Este Rezistența Cărturarilor, îmi strigă Laia acoperind larma. Se revoltă!

N-apuc s-o întreb cum de are o asemenea informație extraordinară, pentru că în aceeaşi clipă văd străfulgerări argintii în tunelul din stânga.

— Cerule, Elias!

Laia are vocea gâtuită şi ochii mari. Una dintre Măştile care se apropie este uriaşă, mai mare decât mine cu peste zece ani şi necunoscută. Cealaltă e mică, aproape insignifiantă. Calmul chipului ei mascat contrazice furia rece pe care o emană prin toţi porii.

Mama mea. Comandantul.

Din dreapta bubuie cizme, în timp ce fluierele adună tot mai mulţi soldaţi. Prinşi în capcană.

Tunelul e străbătut din nou de un vaier.

— Treci în spatele meu! îi spun scurt Laiei.

Nu mă aude.

— Laia, la naiba, treci… ahhh…

Laia plonjează direct în stomacul meu, un salt lipsit de graţie şi disperat, atât de neaşteptat încât mă dărâmă în una dintre criptele din perete. Trec direct prin pânza de păianjen care o ascunde şi aterizez cu spatele pe un sicriu de piatră. Laia ajunge pe jumătate peste mine, pe jumătate între sicriu şi peretele criptei.

Combinaţia pânze de păianjen, criptă şi fată caldă mă dă peste cap, abia sunt în stare să bâigui:

— Tu eşti ne…

BUM! Tavanul tunelului în care tocmai stăteam se prăbuşeşte dintr-odată cu un huruit răsunător, intensificat de exploziile din oraş. O acopăr pe Laia cu trupul meu, cu braţele în jurul capului ei, ca s-o feresc de suflul de aer. Dar cripta e ceea ce ne salvează. Tuşim de la valul de praf împrăştiat de explozie, iar eu sunt cât se poate de conştient că dacă Laia n-ar fi gândit rapid, am fi fost amândoi morţi.

Huruitul încetează şi prin praf începe să se zărească lumina soarelui. Din oraş răsună ţipete. Mă ridic cu grijă dedeasupra Laiei şi mă întorc spre intrarea în criptă, acum pe

jumătate blocată de bolovani. Mă uit după ce a mai rămas din tunel. Nu mare lucru. Surparea e totală şi nu se vede nicio Mască.

Mă caţăr afară din criptă, parțial târându-mă, parțial trăgând-o după mine peste dărâmături pe Laia, care tot mai tuşeşte. Praf şi sânge – nu al ei, zic eu – îi curg pe faţă şi bâjbâie după ploscă. I-o duc la buze. După câteva înghițituri, se ridică în picioare.

— Pot… Pot să merg.

Tunelul din stânga este blocat de pietre, dar o mână împlătoşată le aruncă cât colo. Ochii cenuşii şi părul blond al Comandantului se zăreşte prin praf.

— Haide!

Îmi ridic gulerul ca să ascund rombul Academiei Blackcliff tatuat pe gât. Ne căţărăm pe dărâmăturile catacombelor spre străzile pline de zgomot ale Serrei.

Pe toţi dracii!

Nimeni nu pare să fi observat prăbuşirea străzii de deasupra criptelor – toată lumea e ocupată să se uite la coloana de foc care se înalță spre cerul albastru şi încins: vila guvernatorului arde ca un rug funerar al Barbarilor. În jurul porţilor ei înnegrite şi în imensa curte pătrată din faţă, zeci de soldaţi Războinici se luptă corp la corp cu sute de rebeli îmbrăcaţi în negru – luptătorii Rezistenţei Cărturarilor.

— Pe-aici!

Mă îndepărtez de vila guvernatorului, doborând în drum doi rebeli, şi mă îndrept spre strada următoare. Dar şi acolo au izbucnit focuri şi se întind iute, iar pe jos e plin de trupuri. O apuc pe Laia de mână şi alergăm spre altă stradă lăturalnică, doar ca să descoperim că şi asta este la fel de distrusă ca prima.

Peste zăngănitul armelor, peste ţipete şi vuietul flăcărilor, bat frenetic tobele din turnurile de apărare ale Serrei, cerând trupe suplimentare în Cartierul Aristocraţilor, în Cartierul Străinilor, în Cartierul Armelor. Alte turnuri raportează că mă aflu lângă vila guvernatorului şi ordonă tuturor detaşamentelor disponibile să se alăture vânătorii mele.

Chiar dincolo de vilă, un cap blond și palid răsare dintre dărâmăturile tunelului prăbuşit. La naiba! Suntem aproape de mijlocul pieţii, lângă o fântână plină de cenuşă cu o statuie a unui cal cabrat. O împing pe Laia într-acolo şi ne ghemuim, căutând cu disperare o cale de scăpare din faţa Comandantului şi a urmăritorilor Războinici. Dar toate clădirile şi toate străzile care duc în piaţă par să fie în flăcări.

Uită-te mai bine! Comandantul se va arunca în lupta din piaţă dintr-o clipă în alta, îşi va pune la bătaie toată înspăimântătoarea ei pricepere ca să ne dea de urmă.

Mă uit în spate cum îşi scutură armura de praf, netulburată de haosul din jur. Liniştea ei îmi ridică părul de pe ceafă. Şcoala i-a fost distrusă, fiul şi inamicul ei a evadat, peste oraş s-a abătut un dezastru absolut. Şi totuşi, ea rămâne de un calm imperturbabil.

— Acolo!

Laia mă apucă de braţ şi îmi arată o alee ascunsă de taraba răsturnată a unui negustor. Ne facem mici și alergăm spre ea, iar eu mulţumesc cerului pentru agitaţia care îi împiedică pe Cărturari şi pe Războinici să ne observe.

Ajungem pe alee în câteva clipe, iar când să ne afundăm în ea, risc și arunc o privire în spate – doar una, cât să mă asigur că mama nu ne-a văzut.

Răscolesc haosul cu ochii – un grup de luptători ai Rezistenţei dau năvală peste doi legionari, o Mască se luptă cu zece rebeli odată – până la dărâmăturile tunelului, unde stă ea. O sclavă Cărturăreasă bătrână încearcă să scape din prăpăd şi face greşeala să-i iasă în cale. Mama

îi înfige paloşul în inimă cu cruzimea ei obişnuită. Când trage lama afară, nu se uită la sclavă. Se uită la mine. Privirea ei traversează piaţa de parcă am fi conectaţi, de parcă mi-ar cunoaşte fiecare gând.

Zâmbeşte.

21534351_10155325186719823_1923821178_o

O torta in noapte la YoungArt

21533959_10155325184509823_1342121307_o

Sabaa Tahir

Elias şi spioana Cărturarilor II. O torţă în noapte

 

Traducere din limba engleză de Iulia Arsintescu

Editura Youngart

 

 

Elias şi Laia fug ca să scape cu viaţă. Soldaţii sunt pe urmele lor în timp ce părăsesc Serra şi se îndreaptă spre adâncurile Imperiului. Laia e hotărâtă să pătrundă în Închisoarea Kauf, cea mai temută temniţă din ţinut, ca să-şi salveze fratele în mâinile căruia stă salvarea Cărturarilor. Elias e hotărât s-o ajute pe Laia, chiar dacă asta ar însemna s-o facă cu ultimele lui puteri. Dar forţe întunecare, umane sau venite din alte sfere, li se împotrivesc. Cei doi trebuie să fie mereu cu-n pas înaintea inamicilor: cruntul Comandant, sângerosul Împărat Marcus, sadicul Gardian-şef al închisorii sau, vai!, Helene Aquilla, buna prietenă a lui Elias, care are de dus la capăt o misiune teribilă în noul ei rol de Mare Sfrâncioc al Imperiului: să-i găsească pe trădătorul Elias Veturius şi pe sclava Cărturăreasă care l-a ajutat să scape şi… să-i omoare pe amândoi.

„O continuare excelentă a unei serii construită anume pentru cititorii literaturii fantasy politice şi sângeroase actuale, care se distinge prin universul ei deosebit.“ Kirkus Reviews

14+

Bestseller Amazon

Lumi alternative & love story & thriller

într-un page turner garantat

21534351_10155325186719823_1923821178_o

Exclusiv Cover Reveal: O fata din bucati la Storia Books

18554082_825476384278687_469402325_o

Charlotte Davis este distrusă. La doar 17 ani, a pierdut mai mult decât au pierdut alții în toată viața lor. Cu toate acestea, a învățat să uite. Cioburile dintr-un borcan spart fac tăieturi adânci, iar durerea fizică anihilează suferința sufletească până când nu mai rămâne decât liniște. Nu trebuie să se mai gândească nici la tatăl ei, nici la râul în care a pierit acesta. Nu mai este nevoie să-și amintească de prietena ei, care a dispărut pentru totdeauna. Nu-i mai vine în minte mama ei, care nu mai are ce să-i ofere.

Cu fiecare cicatrice nouă, inima lui Charlie devine tot mai puternică, dar doare în continuare. Doare îndeajuns de tare cât să nu-i mai pese de nimic, ceea ce este necesar câteodată ca să poți ieși din întuneric.

Un portret extrem de emoționant al unei adolescente aflate pe punctul de a se pierde pe sine și o poveste despre drumul pe care trebuie să-l parcurgă pentru a supraviețui în propria piele. Cartea de debut a lui Kathleen Glasgow este sfâșietoare și extrem de sinceră. Este o poveste de la care nu vă veți putea lua ochii!

storia-id-@2x

Un roman despre o situație-limită chinuitoare, o carte dinamică, devastantă și frumos scrisă. O poveste originală, foarte umană, care se va citi cu sufletul la gură. Cititorilor li se va părea imposibil să lase din mână acest roman emoționant, plin de tensiune.

Julie Schumacher, autoarea cărților Black Box  și Dear Committee Members, bestseller New York Times 

Acest portret pătrunzător și emoționant al lui Charlie Davis, o adolescentă de 17 ani, scoate în evidență nu doar anxietatea experimentată de tineri, ci și vulnerabilitatea și spaimele vieții în general. Sensibilitatea și empatia care răzbat din fiecare pagină îl fac pe cititor să simtă fie care trăire și emoție descrise atât de clar și de sincer.

Amanda Coplin, autoarea cărţii The Orchardist, bestseller New York Times

 

O carte răvășitoare despre durere și despre vindecarea câștigată cu mult efort… Mi-aș dori ca toate adolescentele să citească O fată din bucăţi.

Kara Thomas, autoarea cărţii Darkest Corners

 

Deopotrivă empatică într-un mod foarte personal, candidă şi extem de emoționantă. Această carte este motivul pentru care citim în general.

Jeff Zentner, autorul cărții The Serpent King

 

Romanul Girl, Interrupted al noii generații… Povestea fetei ciudate este, mai presus de toate, o poveste despre ce înseamnă să fii fată într-o lume ciudată, care ne sfâșie în bucăți, și despre încercările de a pune toate bucățile cap la cap.

Melissa Febos, autoarea cărții Whip Smart and Abandon Me

 

Întunecată, sinceră și delicată, O fată din bucăți îl ține pe cititor cu sufletul la gură de la prima până la ultima pagină. Cu cât ești mai nesigur că Charlie se va vindeca, cu atât ajungi să speri din tot sufletul că o va face.

Michelle Wildgen, autoarea cărților Bread and Butter și You’re Not You

 

O fată din bucăți este o poveste curajoasă şi fără compromisuri, presărată cu sentimente profunde şi învăţăminte. Romanul lui Kathleen Glasgow este ca o oglindă pentru cititor. Una crăpată, spartă, dar în fiacre bucată există o altă faţetă a lui Charlie. Ea este personajul care, aşa cum facem cu toţii, învaţă că toate piesele pot fi repuse cap la cap, dar şi că pot fi aranjate aşa încât să formeze un portret de fumuseţe şi minunăţie.

Anthony Breznican, autorul cărţii Brutal Youth

Cartea va fi publicata luna aceasta, la Storia Books in cadrul colectiei Young Adult si puteti afla mai multe despre carte de pe canalul lui Daniel Afloarei  care va asteapta cu o recenzie.

P.S.: Cum vi se pare coperta?