Fragment Wild Cards de George R.R Martin la Editura Nemira

GeorgeRRMartin---Wildcards_c1

– Lasă-mă să te privesc.

 

O privi și el. Ultima oară când o văzuse, avea paisprezece ani, o fată băiețoasă de la orfelinat. O puștoaică slăbănoagă, cu părul blond-cenușiu. Odată, pe când avea unsprezece ani, copila îi dăduse un pumn de-a văzut stele verzi. Era cu un an mai mare decât el.

Apoi el plecase. Să muncească la aerodrom, să lupte alături de britanici împotriva lui Hitler. Îi scrisese, când apucase, de-a lungul anilor, după intrarea Americii în război. Ea părăsise orfelina-tul și fusese transferată în plasament familial. În ’44, una dintre scrisorile lui fusese returnată de la trei adrese cu mențiunea Destinatarul nu mai locuiește la adresa indicată. După aceea, în ultimul an, el fusese considerat dispărut.

 

– Te-ai schimbat și tu, constată el.

 

– Și tu.

 

– Îhî!

 

– Am urmărit mereu ziarele în timpul războiului. Am încercat să-ți scriu, dar se pare că scrisorile mele nu ți-au parvenit niciodată. Apoi au spus că ai dispărut pe mare și am renunțat, ca să zic așa.

– Ei bine, am dispărut, dar m-au găsit. Acum m-am întors. Cum ți-a mers?

 

– Foarte bine, după ce am fugit de la familia de plasament, răspunse ea şi o undă de durere îi străbătu chipul. N-ai idee cât m-am bucurat să scap de acolo. O, Bobby! O, mi-aș dori ca lucru-rile să fi stat altfel, adăugă ea și începu să lăcrimeze.

 

– Hei, zise el, apucând-o de umeri. Stai jos. Ți-am adus ceva.

 

– Un dar?

 

– Da.

Îi întinse un pachet slinos de hârtie, pătat de ulei.

 

– Le-am purtat cu mine în ultimii doi ani de război. Le-am avut cu mine în avion, pe insulă. Îmi pare rău că n-am avut timp să le împachetez din nou.

 

Tânăra sfâșie hârtia de împachetat. Înăuntru erau două cărţi, Casa de la Colțul lui Pooh și Povestea iepurelui răși fioros.

 

– O! exclamă Belinda. Mulțumesc!

 

Și-o amintea îmbrăcată în salopeta orfelinatului, obosită și prăfuită după un joc de baseball, întinsă pe podeaua sălii de lectură, cu o carte cu Pooh deschisă în fața ei.

 

– Cartea cu Pooh are autograful original al lui Christopher Robin, îi explică el. Am aflat că era ofițer în Aviația Regală, la una dintre bazele din Anglia. Zicea că nu obișnuiește să facă așa ceva, că acolo e doar un aviator ca oricare. L-am asigurat că n-o să spun nimănui. Căutasem în lung și-n lat să găsesc un exemplar, iar el știa asta. Cu cealaltă carte e o poveste și mai și. Mă întorceam la bază pe înserat, escortând niște aeronave B-17 avariate. Am ridicat privirea și am văzut apropiindu-se două avioane de luptă nocturnă germane. Patrulau, probabil, încercând să prindă un Lancester, ceva, înainte să treacă peste Canal. Ca să scurtez povestea, le-am doborât pe amândouă. Au căzut lângă un sătuc. Dar eu rămăsesem fără combustibil și trebuia să aterizez. Am zărit o pășune plată, numai bună, mărginită de un lac, și am coborât acolo. Când am ieșit din carlingă, am văzut o femeie și un câine ciobănesc la marginea câmpului. Femeia avea o pușcă. Când s-a apropiat suficient ca să vadă motoarele și însemnele, a spus: „Bine țintit! Nu vrei să

 

Vii înăuntru, să iei o îmbucătură și să dai un telefon la comandament?“ În depărtare, vedeam cele două avioane ME-110 arzând. „Ești foarte celebru, Jetboy“, mi-a spus. „Ți-am urmărit isprăvile în ziarul de Sawrey. Eu sunt doamna Heelis.“ A întins mâna și eu i-am strâns-o. „Doamna William Heelis? Iar satul acesta este Sawrey?“ „Da“, a răspuns. „Sunteți Beatrix Potter!“ am exclamat. „Așa se pare“, a zis ea. Belinda, era o bătrână îndesată, într-un pulover zdrențăros și o rochie veche și urâtă! Dar când zâmbea, jur că se lumina toată Anglia!

 

Belinda deschise cartea. Pe pagina albă scria:

 

„Pentru prietena americană a lui Jetboy, Belinda,

de la doamna William Heelis

 

(„Beatrix Potter“),

 

12 aprilie 1943.“

 

Jetboy bău cafeaua pe care i-o făcuse între timp Belinda.

 

– Unde sunt prietenele tale? întrebă el.

 

– Păi, el… ele ar fi trebuit să ajungă deja. Mă gândeam să mă duc la capătul holului să încerc să le sun. Pot să mă schimb și să stăm pe undeva să depănăm amintiri. Pot să le dau telefon, zău.

– Nu, zise Jetboy. Uite cum facem: te caut spre sfârșitul săptămânii, putem ieși într-o seară când nu ești ocupată. Ne-am simți bine.

 

– Cu siguranță.

 

– Mulțumesc pentru cărți, Bobby. Înseamnă mult pentru mine, vorbesc serios.

– Mă bucur mult să te revăd, Bee.

 

– Nimeni nu mi-a mai spus așa de când eram la orfelinat. Caută-mă cât de curând, bine?

 

– Categoric, spuse el, aplecându-se și sărutând-o din nou.În timp ce cobora scările, se intersectă cu un individ în costum de fante – pantaloni largi, sacou lung, lanț de ceas, papion de dimensiunea unui umeraș, păr pomădat și pieptănat pe spate, duhnind a Brylcreem și Old Spice – care urca treptele câte două, fluierând It Ain’t the Meat, It’s the Motion. Jetboy îi auzi bătând la ușa Belindei.

 

Afară începu să plouă.

 

– Grozav! Exact ca-n filme, își spuse Jetboy.

 

Domnea o liniște de mormânt peste Pine Barrens, în noaptea următoare.

 

Apoi câinii începură să latre de peste tot, pisicile să urle, păsările să zboare speriate din mii de copaci, rotindu-se și țâșnind care încotro în noaptea neagră.

 

Paraziții puseră stăpânire pe toate aparatele de radio din nord-estul Statelor Unite. Ecranele nou-apărutelor televizoare pâlpâiră, în timp ce volumul se dublă. Oamenii adunați în preajma televizoarelor Dumont cu diagonala de 23 de centimetri săriră în lături la explozia de zgomot și lumină, orbiți, în camerele lor de zi, în baruri și pe trotuarele din fața magazinelor de elec-trocasnice, de la un capăt la altul al Coastei de Est.

 

Cei aflați afară, în noaptea aceea fierbinte de august, asistară la ceva și mai spectaculos. În înaltul cerului, o dâră subțire de lumină se mișca, sclipind, într-o cădere continuă. Dâra se îngroșă, devenind mai strălucitoare, se transformă într-un bolid albastru-verzui, păru să se oprească, apoi se dezintegră în sute de scântei căzătoare, care se stinseră încet pe cerul negru presărat cu stele.

 

Unii susțineau că văzuseră încă o lumină, mai mică, după câteva minute. Rămăsese suspendată în aer o vreme, după care țâșnise către vest, pălind pe măsură ce se îndepărta. În ziare abundaseră povești despre „rachetele fantomă“ din Suedia, toată vara aceea. Era sezonul mort, când presa ducea lipsă de știri.

 

Câteva telefoane la centrul de meteorologie sau la bazele Aviației Militare primiră același răspuns: era, probabil, un meteorit rătăcit al ploii de stele Delta Aquaride.

Departe, în ținutul Pine Barrens, cineva știa adevărul, însă n-avea chef să-l comunice nimănui.

Cartea poate fi precomandata AICI sau direct de la  Targul Gaudeamus .

EXCLUSIVITATE : Regatul cetii si al furiei de Sarah J Maas la Editura Rao

Dragi coltisori, stiu ca sunteti fani ai cartilor autoarei Sarah J Maas si Editura Rao ne-a oferit in exclusivitate coperta volumului doi al seriei Regatul Spinilor si al trandafirilor    :  Regatul cetii si al furiei .Nu-i asa ca este superba?

Cartea va fi disponibila la Targul Gaudeamus unde Editura rao va fi prezenta cu multe noutati in perioada 22-26 noiembrie .

 

23599982_10156111111791833_330115118_o

Multumesc  editurii Rao pentru aceasta exclusivitate!

 

Furia Diminetii de Pierce Brown la targul Gaudeamus

Editura Paladin îți dă întâlnire la Gaudeamus! Cărți cu Colți te ajută să descoperi în fiecare săptămână câte o carte pe care să o adaugi în wishlist-ul GAUDEAMUS 2017.

Mai jos veti putea citi in avanpremiera un fragment din noua carte Furia Diminetii de Pierce Brown pe care o puteti cumpara de la targul Gaudeamus.

furia aurie rasklop

Furia Dimineții, Pierce Brown

Traducere din limba engleză de Iulia Pomagă

Editura Paladin, 2017

Golful râsului

Mă grăbesc spre gaură. Apa clipoceşte paşnic pe margine. Gheaţa e prea densă să o văd pe Mustang înotând, dar lanterna luceşte sub crusta groasă de un metru, albastră şi îndreptându-se către ţărm. Mă iau după ea. Holiday încearcă să se târască spre mine. Îi strig să rămână pe loc şi să folosească trusa medicală.

Mă iau după lumina lui Mustang. Briciul îmi alunecă pe gheaţă, urmărind lumina de dedesubt, până când aceasta se opreşte. Nu a trecut suficient cât să fi rămas fără aer, dar nu se mişcă preţ de zece secunde. Apoi lumina începe să se stingă. Gheaţa şi apa se întunecă în timp ce lumina se scufundă în mare. Trebuie s-o scot de-acolo. Lovesc cu briciul în gheaţă până reuşesc să sparg o bucată. Urlu în timp ce îmi bag degetele între crăpături, ridic bucata de gheață şi o arunc în spate. Apa e plină de cadavre palide şi de sânge. Mustang se năpustește la suprafaţă plângând de durere. Ragnar e lângă ea, vânăt şi nemişcat. Mustang îl ţine cu mâna stângă în timp ce cu dreapta loveşte ceva albicios din apă.

Îmi înfig briciul în gheaţa din spatele meu şi apuc bine mânerul. Mustang mă prinde de mână şi o trag afară. Apoi îl tragem pe Ragnar, icnind din cauza efortului. Mustang se agaţă de gheaţă şi se prăbușește odată cu el. Dar nu e singură. Un fel de vierme alb, de dimensiunile unui om mic de statură, s-a prins de spatele ei. Are forma unui melc, dar în loc de cochilie are o carne dură, păroasă şi transparentă plină de zeci de guri mici cu dinţi ca acele, care o rod de spate. O mănâncă de vie. O altă creatură, de dimensiunile unui câine mare e prinsă de spatele lui Ragnar.

— Ia-o de pe mine! ţipă Mustang lovind înnebunită cu briciul. Ia-o de pe mine!

Creatura e mai puternică decât credeam şi se târăşte spre gaura din gheaţă încercând să o tragă pe Mustang înapoi în sălaşul ei. Răsună o împuşcătură şi o văd cum tresare după ce glonţul tras de Holiday o loveşte fix într-o parte. Sânge negru ţâşneşte din ea. Creatura ţipă şi nu se mai mișcă atât de repede, așa că am timp să ajung la Mustang şi să i-o tai cu briciul de pe spate. Îi dau un picior şi văd cum se zbate şi trage să moară. Lighioana de pe spatele lui Ragnar o tai în două, i-o iau din spate şi o arunc.

— Sunt mai multe acolo jos. Plus ceva şi mai mare, îmi zice Mustang ridicându-se cu greu.

Faţa i se aspreşte când îl vede pe Ragnar. Mă duc în fugă spre el. Nu mai respiră.

— Păzeşte gaura, îi spun lui Mustang.

Prietenul meu uriaş arată ca un copil acolo, pe gheaţă. Încep procedura de resuscitare. Îi lipseşte cizma stângă. Ciorapul i-a ieşit aproape de tot. Piciorul i se lovește pe gheaţă în ritmul masajului cardiac. Holiday se împleticește până la noi. Are pupilele foarte dilatate din cauza analgezicelor. Şi-a aplicat pe picior piele-artificială din trusa medicală. Dar pentru că rana e adâncă, după ce efectul analgezicelor va trece, n-o să mai poată merge. Se prăbuşeşte pe gheaţă lângă Ragnar. Îi trage ciorapul pe picior de parcă asta ar conta acum.

— Întoarce-te, mă trezesc spunând.

Saliva mi-a îngheţat pe buze. Pleoapele îmi îngheaţă din cauza lacrimilor pe care nici nu ştiam că le vărs.— Întoarce-te. Treaba ta aici încă nu e terminată.

Tatuajul Urlătorilor se vede întunecat pe pielea lui palidă. Runele protectoare de pe faţa lui seamănă cu nişte lacrimi.

— Oamenii tăi au nevoie de tine, îi spun.

Holiday îl ţine de mână. Mâinile ei laolaltă nu sunt la fel de mari ca laba lui cu şase degete.

— Vrei ca ei să câştige? întreabă Holiday. Trezeşte-te, Ragnar. Trezeşte-te.

Tresare sub mâinile mele. Pieptul i se mişcă în timp ce inima începe să-i bată. Apa îi iese pe gură. Confuz, loveşte gheaţa cu brațele şi tuşeşte după aer. Trage cu sete aer în piept. Pieptul lui uriaş se mişcă în timp ce priveşte spre cer şi pe buze îi apare un zâmbet sfidător.

— Nu încă, Mamă-a-Toate. Nu încă.

— Suntem futuţi, zice Holiday uitându-se la puţinele provizii pe care Mustang a reuşit să le ia de pe navă.

Ne adăpostim într-o râpă şi pentru o vreme scăpăm de vânt. Nu e cine ştie ce. Ne strângem în jurul căldurii slabe pe care o degajă două facle termice, după ce am fugit peste calota de gheaţă măcinaţi de vântul care bătea cu optzeci de kilometri pe oră. Furtuna se lasă întunecată peste apa din spatele nostru. Ragnar o priveşte atent în timp ce noi ne sortăm proviziile. Avem un dispozitiv GPS, câteva batoane de proteine, două lanterne, hrană deshidratată, o plită termică şi o pătură termică mare cât să-i ajungă doar unuia dintre noi. Am învelit-o pe Holiday cu ea, costumul ei fiind cel mai afectat. Mai avem şi un pistol de semnalizare, un dispozitiv de aplicat piele artificială şi două ghiduri digitale de supravieţuire de mărimea unui deget.— Are dreptate, zice Mustang. Dacă nu plecăm de-aici, suntem morţi.

Cutiile noastre cu arme s-au dus. Armurile, cizmele gravitaţionale şi proviziile sunt pe fundul mării. Tot ce le-ar fi permis Obsidienilor să îşi distrugă Zeii. Tot ce ne-ar fi permis să îi contactăm pe prietenii noştri de pe orbită. Sateliţii sunt orbi. Nu se uită nimeni după noi. Nimeni în afară de cei care au tras în nava noastră. Singurul lucru bun e că şi ei s-au prăbuşit. Am văzut epava arzând în munţi când am traversat banchiza. Dar dacă au supravieţuit, dacă au echipament, atunci o să ne vâneze şi noi va trebui să ne apărăm cu patru brice, o puşcă şi un pumn electromagnetic care mai are puţină baterie. Pieile-de-focă de pe noi sunt tăiate şi distruse. Dar deshidratarea o să ne omoare cu mult înaintea frigului. Cât vezi cu ochii nu sunt decât pietre negre şi gheaţă. Dacă mâncăm gheaţă, temperatura noastră internă o să scadă şi o să murim de frig.

— Trebuie să găsim un adăpost corespunzător, zice Mustang suflându-și în mâinile înmânușate şi tremurând. Ultima dată când m-am uitat pe hărţile din carlingă eram la două sute de kilometri de vârfuri.

— Ar putea la fel de bine să fie şi o mie, zice Holiday ţâfnoasă.

Îşi roade buza de jos şi se holbează la proviziile noastre de parcă asta le-ar face să se înmulţească.

Ragnar privește obosit. Cunoaşte teritoriul ăsta. Ştie că nu putem să supravieţuim aici. Şi chiar dacă nu vrea să ne spună asta, ştie că o să ne vadă murind unul după altul fără să poată face nimic în privinţa asta. Holiday o să moară prima. Apoi Mustang. Pielea ei de focă e ruptă acolo unde a muşcat-o fiara şi apa s-a infiltrat deja în tăietură. Apoi o să mă duc eu, şi el o săsupravieţuiască. Cât de aroganţi trebuie să fi părut gândindu-ne că o să venim şi o să-i eliberăm pe Obsidieni într-o singură noapte.

— Pe aici nu sunt nomazi? îl întreabă Holiday pe Ragnar. Am tot auzit poveşti despre legionari izolaţi…

— Nu sunt poveşti, spune Ragnar. Clanurile se aventurează rar pe gheaţă după ce se termină toamna. Ăsta e anotimpul Mâncătorilor.

— Nu mi-ai spus despre ei, îi zic.

— Credeam că o să trecem peste teritoriul lor. Îmi pare rău.

— Ce sunt Mâncătorii? întreabă Holiday. Cunoştinţele mele de antropologie a Antarcticii sunt de căcat.

— Mâncători de oameni, spune Ragnar. Dezonoraţi şi alungaţi din clanuri.

— Afurisită treabă.

— Darrow, trebuie să fie o cale de a-i contacta pe oa­menii tăi ca să ne ia de-aici, îmi zice Mustang, hotărâtă că găsească o soluţie.

— Nu e. Antenele de bruiaj de pe Asgard acoperă tot continentul. Singurul mijloc de comunicaţie e la mii de kilometri de aici. Asta dacă nu găsim ceva pe cealaltă navă.

— Cine era pe nava aia? întreabă Ragnar.

— Nu ştiu. Nu poate să fie Şacalul, spun eu. Dacă ştia că suntem aici, îşi trimitea toată flota după noi, nu o singură navă într-o misiune secretă.

— E Cassius, spune Mustang. Presupun că a venit pe o navă camuflată, cum am făcut și eu. Trebuia să fie pe Luna. Ăsta era unul dintre aspectele pozitive ale faptului că negocierile aveauloc aici. Dacă îi prinde cineva că acţionează pe la spatele fratelui meu, o să le fie la fel de rău ca şi mie. Sau mai rău.

— De unde ştia în care navă suntem? întreb eu.

— Poate că a mirosit diversiunea, ridică Mustang din umeri. Poate că ne-a urmărit din Ace. Nu ştiu. Nu e prost. Te-a mai prins odată în timpul Ploii, când treceai pe sub zid.

— Sau i-a spus cineva, zice Holiday sumbră.

— De ce i-aş fi spus dacă şi eu eram pe nenorocita de navă? întreabă Mustang.

— Da, păi să sperăm că e Cassius, spun eu. Dacă e el, atunci n-o să sară în cizmele gravitaţionale ca să zboare până la Asgard, pentru că atunci va trebui să-i explice Şacalului în primul rând ce căuta pe Phobos. Apropo, ce s-a întâmplat cu nava lor? A părut că cineva lansează o rachetă din nava noastră, doar că noi nu aveam rachete.

— Erau rachete în cutii, zice Ragnar. Am tras o sarissa de pe rampa de încărcare cu un lansator de umăr.

— Ai tras cu o rachetă în ei în timp ce ne prăbuşeam? întreabă Mustang nevenindu-i să creadă.

— Da. Şi am încercat să strâng cizmele gravitaţionale. Am eşuat.

— Eu cred că te-ai descurcat foarte bine, zice Mustang râzând.

Râsul e molipsitor şi râdem cu toţii, chiar şi Holiday. Ragnar nu înţelege comicul situaţiei. Buna mea dispoziţie dispare însă repede când Holiday tuşeşte şi-şi strânge şi mai bine gluga.

Mă uit la norii negri de deasupra mării.

— Cât mai avem până ne ajunge furtuna, Ragnar?

— Cam două ore. Se mişcă rapid.

— O să se facă minus şaizeci de grade, zice Mustang. N-o să supravieţuim. Nu cu un echipament ca ăsta.Vântul urlă prin râpă şi peste peisajul montan mohorât din jurul nostru.

— N-avem decât o singură opţiune, spun eu. Ne mobilizăm, trecem munţii şi ajungem la nava prăbușită. Dacă într-adevăr e Cassius acolo, o să aibă măcar o grupă de mercenari din Legiunea a XIII-a cu el.

— Asta nu e bine, zice Mustang îngrijorată. Cenuşiii ăia sunt mai bine antrenaţi decât noi pentru lupta pe timp de iarnă.

— Mai bine decât tine, zice Holiday trăgându-şi pielea-de-focă pentru a-i arăta lui Mustang tatuajul legiunii a XIII-a de pe gâtul ei. Nu şi decât mine.

— Eşti un dragon? întreabă Mustang neputând să-şi ascundă uimirea.

— Am fost. Ideea e asta: RLP, regulamentul de luptă pretorian dispune ca orice transport de cursă lungă să fie dotat cu echipament de supravieţuire suficient cât să îi ajungă fiecărei grupe o lună în orice fel de condiţii. O să aibă apă, mâncare, căldură şi cizme gravitaţionale.

— Şi dacă au supravieţuit prăbuşirii? zice Mustang uitându-se la spatele rănit al lui Holiday şi la restul armamentului nostru.

— Atunci nu o să supravieţuiască întâlnirii cu noi, zice Ragnar.

— Şi e mai bine să-i lovim înainte să apuce să se adune, spun eu. Plecăm acum, mergem cât putem de repede şi poate ajungem acolo înaintea să ne lovească furtuna. E singura noastră şansă.

Ragnar şi Holiday mi se alătură; Obsidianul strânge echipamentul, iar Cenuşia îşi verifică gloanţele. Dar Mustang ezită. E ceva ce nu ne-a spus încă.

— Ce e? o întreb.Vântul urlă prin râpă şi peste peisajul montan mohorât din jurul nostru.

— N-avem decât o singură opţiune, spun eu. Ne mobilizăm, trecem munţii şi ajungem la nava prăbușită. Dacă într-adevăr e Cassius acolo, o să aibă măcar o grupă de mercenari din Legiunea a XIII-a cu el.

— Asta nu e bine, zice Mustang îngrijorată. Cenuşiii ăia sunt mai bine antrenaţi decât noi pentru lupta pe timp de iarnă.

— Mai bine decât tine, zice Holiday trăgându-şi pielea-de-focă pentru a-i arăta lui Mustang tatuajul legiunii a XIII-a de pe gâtul ei. Nu şi decât mine.

— Eşti un dragon? întreabă Mustang neputând să-şi ascundă uimirea.

— Am fost. Ideea e asta: RLP, regulamentul de luptă pretorian dispune ca orice transport de cursă lungă să fie dotat cu echipament de supravieţuire suficient cât să îi ajungă fiecărei grupe o lună în orice fel de condiţii. O să aibă apă, mâncare, căldură şi cizme gravitaţionale.

— Şi dacă au supravieţuit prăbuşirii? zice Mustang uitându-se la spatele rănit al lui Holiday şi la restul armamentului nostru.

— Atunci nu o să supravieţuiască întâlnirii cu noi, zice Ragnar.

— Şi e mai bine să-i lovim înainte să apuce să se adune, spun eu. Plecăm acum, mergem cât putem de repede şi poate ajungem acolo înaintea să ne lovească furtuna. E singura noastră şansă.

Ragnar şi Holiday mi se alătură; Obsidianul strânge echipamentul, iar Cenuşia îşi verifică gloanţele. Dar Mustang ezită. E ceva ce nu ne-a spus încă.

— Ce e? o întreb.

— Cassius, zice ea încet. Nu ştiu sigur. Dacă nu e singur? Dacă e şi Aja cu el?

Imagini pentru pierce brownPIERCE BROWN s‑a născut în 1988 în Colorado, dar a trăit în peste opt state din America, petrecându‑şi copilăria construind ascunzători şi capcane pentru verişorii lui.

Furia Dimineții este ultimul volum din trilogia dedicată revoluţionării unei societăţi abuzive care stăpâneşte întregul Sistem Solar. Prima parte a seriei, Furia Roşie, apărută pe când autorul avea 26 de ani, l‑a consacrat pe tânărul scriitor drept o interesantă nouă voce a literaturii distopice

Fragment in avanpremiera Wolf Hollow Editura Arthur

Editura Arthur îți dă întâlnire la Gaudeamus! Cărți cu Colți te ajută să descoperi în fiecare săptămână câte o carte pe care să o adaugi în wishlist-ul GAUDEAMUS 2017.

Mai jos veti putea citi in avanpremiera un fragment din noua carte  Wolf Hollow, de Lauren Wolk pe care o puteti cumpara de la targul Gaudeamus.

wolf-hollow-tipar-nov2017

Wolf Hollow, de Lauren Wolk

Traducere din limba engleză de Alina Popescu

Editura Arthur, 2017

Carte premiată cu Newbery Honor

 

Chiar dacă războiul pare fără sfârșit, Annabelle trăiește o viață liniștită într-un orășel din Pennsylvania anului 1943. Merge la școală alături de frații ei, iar acasă adună puf din tecile de ceara-albinei, pe care marina îl folosește la vestele de salvare. Pe câmpurile de la Wolf Hollow Annabelle îl întâlnește uneori pe Toby, un veteran de război retras și tăcut care fotografiază animale și flori.

 

Apele devin tulburi când apare Betty, o fată întotdeauna dispusă să le cauzeze celorlalți necazuri. Logica marelui război care a cuprins lumea pune stăpânire și pe istoriile mici ale sătenilor: pe fronturile de la Wolf Hollow, bunătatea găsește cu greu sorți de izbândă, iar cruzimea dă amploare conflictului.

„Onestitatea din Wolf Hollow ne sfâșie inima, dar curajul și bunătatea lui Annabelle o recompun și o reîntregesc. E o carte care contează.“ Sara Pennypacker

Capitolul 6

În următoarele câteva zile Betty a părut să mă ignore. Am mers la şcoală şi m-am întors nestingherită, în pauze m-am jucat cu prietenii, iar orele petrecute la tablă cu doamna Taylor s-au scurs fără incidente. Betty şi Andy stăteau ghemuiţi în băncile lor, şoptind şi rânjind pe la spatele profesoarei. În pauză se făceau mereu nevăzuţi, se întorceau la ore târziu, plecau împreună şi la fel veneau a doua zi dimineaţă.

Toată lumea observase că lui Betty i se făcea… curte, deşi ideea era stranie, dată fiind vârsta ei, de numai paisprezece ani. Însă cum mama se căsătorise la şaisprezece, nu am irosit prea mult timp cu întrebări pe marginea evenimentelor care mă transformaseră într-o ţintă secundară.

Dar pofta lui Andy de învăţătură se dovedea, în cel mai fericit caz, sporadică, şi curând mi-am dat seama că nici măcar Betty nu putea să concureze cu o frumoasă zi de vară indiană.

Drumul spre şcoală în dimineaţa aceea a fost pur şi simplu o bucurie. Pământul era moale şi parfumat, păsările, gureşe, iar soarele, ascuns după un văl subţire de ceaţă. Înainte să cobor în vâlcea, m-am oprit, mi-am scos haina şi pălăria şi le-am agăţat de ramurile unui piersic care îşi păstra cu nespusă gelozie ultimele frunze, şi acelea de-un auriu tomnatic.

Pe unde umblau fraţii mei nici nu ştiam, nici nu-mi păsa. Aveam senzaţia că aş fi putut lesne să zbor peste coamele dealurilor, cu soarele în spate şi dedesubt cu fantasticele flăcări ce păreau să fi înghiţit pădurea.

E chiar foarte posibil să fi intrat în pădure, fluierând sau cântând în surdină.

Nu-mi amintesc.

Ceea ce a urmat a şters aproape tot, mai puţin realitatea prezenţei lui Betty.

Poate că îl aşteptase pe Andy, iar acesta nu venise, lăsând-o furioasă şi cu timp la dispoziţie.

Sau poate că nu mai asuprise de mult pe nimeni.

Oricum ar fi stat lucrurile, era pregătită să se ia de mine într-un moment în care eu nu eram pregătită s-o înfrunt.

Iar arma aleasă de ea s-a dovedit cu mult mai fioroasă.

Priveliştea ce mi se înfăţişa pe cărare era de-a dreptul stranie.

Betty şedea pe un trunchi de arbore căzut şi ţinea ceva în poală, iar fraţii mei, ghemuiţi la picioarele ei, se mişcau încetişor, cu o ciudată blândeţe.

— Henry.

— Şşş, a făcut el. Are o prepeliţă.

Şi chiar avea o prepeliţă. Una maronie şi delicată. Încă puicuţă, judecând după aspect. Suplă şi cu ochii limpezi.

Betty o ţinea cu uşurinţă sub braţul stâng. Cu degetele mâinii drepte alcătuise un soi de laţ care strângea gâtul păsării, dar numai cât s-o împiedice să se mişte. Băieţii îi mângâiau căpşorul moale cu vârfurile degetelor, iar prepeliţa clipea şi gângurea.

— E aşa de frumoasă, a şoptit James. Tare aş vrea s-o iau eu.

— De ce nu? a zis Betty. Poate îţi faci o fermă de prepeliţe.

La care Henry a răspuns:

— Neah, e pasăre sălbatică, nu găină.

Dar rostise cuvintele blând, aproape cu tristeţe, şi nu-şi mai lua ochii de la scumpetea maronie din poala lui Betty.

M-am oprit în spatele lor, întrebându-mă dacă nu cumva Betty îşi schimbase atitudinea, dar, în acelaşi timp, convinsă că nu.

— Haideţi, băieţi. Altfel întârziem la şcoală.

Invizibilă să fi fost, şi tot nu m-ar fi ignorat în felul ăla.

— O iau cu mine la şcoală, le-a zis Betty. Mergeţi. Vin şi eu imediat.

Vorbea ca mine. Ca o soră mai mare. Dar, spre deosebire de mine, pe ea au ascultat-o.

Băieţii s-au tras binişor înapoi, ca să nu sperie pasărea, apoi au coborât în fugă dealul, şuierânduşi tot soiul de aiureli în timp ce se întreceau care să ajungă primul.

Tocmai când să-i urmez, un sunet m-a făcut să încremenesc.

Mama sucise gâtul multor găini, însă întotdeauna fulgerător, ca să nu aibă timp să cârâie sau să se zbată.

Sunetul ăsta era altfel.

Din spatele meu se auzise un scrâşnet. M-am întors şi am văzut-o pe Betty ţinând prepeliţa de gât. Trupul micuţ şi rotunjor se legăna, pasărea încercând din răsputeri să se elibereze din laţul degetelor fetei. Ghearele se încârligau şi se desfăceau. Aripile scurte băteau frenetic aerul.

— Betty! Dă-i drumul, că moare!

M-am întins să prind prepeliţa, dar chiar atunci Betty a strâns degetele şi mai tare şi a ridicat pasărea până unde nu puteam să ajung, urcându-se pe buştean şi făcând câţiva paşi mai sus. Pe chip avea o expresie serioasă, iar ochii mă ţintuiau fără să clipească.

— Dă-i drumul! am strigat iar, sărind să prind prepeliţa.

Însă Betty a strâns mâna pumn şi i-a strivit gâtul. Am auzit limpede trosnetul oscioarelor ei delicate.

A azvârlit spre mine sărmana creatură, acum moale şi lipsită de viaţă, iar eu, trăgându-mă un pas înapoi, m-am împiedicat de-o rădăcină şi am căzut pe spate.

Nu ştiu de unde a răsărit Toby. Acum zăceam în praful drumului, luptându-mă să-mi vin în fire, iar o clipă mai târziu m-am trezit cu el stând între noi, cu spatele la mine şi mârâind ca un dulău.

Nu ştiu ce-a făcut. N-o vedeam deloc pe Betty. Doar pe el. Şi nu înţelegeam o iotă din ce-i spunea. Era mai mult zgomot. Un zgomot înfricoşător.

Apoi Toby s-a întors către mine şi, în deplină tăcere, m-a ajutat să mă ridic. A cules pasărea moartă. În mâna lui sluţită de cicatrici, vietatea arăta micuţă şi perfectă.

A tras adânc aer în piept, s-a îndreptat de spate, apoi a luat-o pe drumeagul care ieşea din vâlcea.

Totul, din momentul în care au dispărut fraţii mei şi până a plecat Toby, durase mai puţin de un minut.

Betty zăcea întinsă în tufişuri, cu ochii larg deschişi, aproape zâmbind.

— De ce-ai făcut asta? am întrebat-o eu, uluită la culme. Ce ţi-a venit?

— Mi-a furat pasărea, a zis, vorbind ca pentru sine. Şi mi-a spus c-o să regret dacă mă mai iau de tine.

Cum e posibil să fii mulţumit în asemenea împrejurări e un mister, dar eu eram. Aşa, un pic.

Poate că Betty găsise în sfârşit acul potrivit pentru cojocul ei.

— Ce nătărău, a zis ea, ridicându-se.

S-a scuturat de praf. Avea frunze în păr.

Clar nu-şi dădea încă seama că zăcuse într-un tufiş de iederă otrăvitoare, iar eu n-aveam de gând să-i spun.

Dacă mă aştepta iadul pentru că îi doream o suferinţă cruntă, ei bine, nu regretam deloc.

— Eşti plină de răutate, i-am zis. Până în măduva oaselor.

Asta a făcut-o să râdă.

— Bunica m-a învăţat să sucesc gâtul unei găini, pe care am mâncat-o chiar în seara aia, cu piure şi sos. Nu-i nicio răutate. Iar dacă este, atunci şi bunica e plină de răutate. La fel şi maică-ta.

— Nu, am contrazis-o, clătinând din cap, nu e acelaşi lucru. Ştii şi tu asta, am adăugat, deşi mă cam îndoiam.

Am lăsat-o în desişul de iederă, căzută pe gânduri, şi m-am rugat să se trezească în zori cu băşici şi cruste roşii. M-am rugat să facă o erupţie care să-i umple faţa de pustule şi coji. Şi m-am rugat să rămână cu cicatrici. Da. M-am rugat să rămână cu cicatrici pe mâna care ucisese biata pasăre nevinovată. Şi nu, nu regretam deloc.

 

În pauza de prânz, Betty deja se scarpina. La finalul orelor, pe obraz îi apăruse o erupţie. Iar când am ajuns acasă, am găsit-o pe mama jos în râpă, într-un strat de balsamine crescut pe lângă un izvor care ţâşnea din pământ chiar acolo.

— Ce faci? i-am strigat de pe alee.

Mi-a făcut semn cu mâna să vin lângă ea, aşa că am urmat potecuţa care ocolea grădina de legume şi se oprea pe malurile pârâiaşului născut din apele izvorului.

Dacă ar fi dat gerul şi ar fi îngheţat balsaminele, în locul acela n-ar mai fi fost decât noroi, dar plantele erau încă verzi, trăindu-şi ultimele clipe înainte de venirea iernii. Păstăile translucide în care se prefăcuseră florile plesniseră de mult, împrăştiindu-şi povara, dar mai rămăseseră încă destule frunze.

Mama smulsese câteva tulpini şiroind de apă şi le îndesase într-un coş de nuiele, iar acum se apucă să-mi umple mie braţele.

— O să avem nevoie de ele, ba şi de mai multe, mi-a zis. Betty Glengarry a făcut ce-a făcut şi s-a băgat într-o tufă de iederă otrăvitoare, aşa că e plină de băşici. Credeam că e la mintea cocoşului, a adăugat ea, clătinând din cap, dar se pare că Betty n-a mai văzut iederă otrăvitoare până acum. De azi înainte o să ştie să se ferească.

O furnicuţă se urca de pe o frunză pe mâna mea. Am suflat-o cât colo.

— De ce trebuie să faci tu toate astea? Ei n-au balsamine lângă izvorul lor?

Mama s-a oprit să se uite lung la mine.

— Domnul Glengarry e la sora lui, în Ohio, s-o ajute să se mute, iar doamna Glengarry suferă de sciatică. Doar n-o să umble creanga prin pădure, când avem o mulţime de plante chiar aici.

Şi a mai smuls un mănunchi, îndesându-l în grămada din braţele mele.

— A sunat să mă întrebe dacă ne-au mai rămas vreunele verzi. Şi ne-au rămas. Aşa că le voi pregăti o fiertură. Iar tu o să mă ajuţi.

Am vrut să îi spun de prepeliţă, dar nu mă simţeam în stare să vorbesc despre asta. Mi se făcea rău numai amintindu-mi zgomotul oaselor rupte. În plus, aveam nevoie de timp să mă gândesc şi la restul şi să găsesc o soluţie.

M-am gândit la prepeliţă. M-am gândit la fraţii mei. Mi-am adus aminte de sunetele pe care le scosese Toby la mânie.

— Bun, a zis mama. Astea ar trebui să ne ajungă pentru o singură fată.

A luat coşul şi a pornit-o la deal, spre casă. Împreună am pregătit o fiertură care să aline suferinţa pentru care mă rugasem.

Am scos cea mai mare oală din gospodărie, am umplut-o cu apă, am pus-o la fiert şi apoi am adăugat tulpinile, una câte una. Tulpinile şi frunzele s-au topit cât ai clipi, înverzind apa şi umplând bucătăria cu un miros ca de spanac.

— Cine a căzut în iederă otrăvită? a strigat bunica de dincolo, unde moţăia.

— Betty Glengarry, i-a răspuns mama, pe acelaşi ton. Şi e rău de tot.

— Orăşeancă, a zis bunica, dar nu cu răutate. S-a învăţat minte, sunt sigură.

Am sperat totuşi că va uita lecţia, şi că până atunci va da un ger năprasnic.

După ce am fiert toate plantele, am turnat zeama în borcane şi am lăsat-o la răcit, apoi am pus capacele şi am aşezat borcanele în coşul de nuiele.

— Cu asta se lecuieşte, a zis mama. Hai, îmbracă-te. Le ducem borcanele şi mai culegem nişte sfeclă pe drum.

— Chiar trebuie să vin şi eu? Aş pregăti cina până te întorci.

— Nu stăm mult, a spus mama, târând coşul în săliţă. Acum dă fuga în hambar şi adu-l pe bunicul. E prea departe să mă car cu ditamai greutatea.

Am jurat să rămân în camionetă cu bunicul până se întorcea ea. Dar, când am tras în faţa casei soţilor Glengarry, mama mi-a trântit câte un borcan în fiecare mână şi m-a împins în faţă.

— M-ai ajutat să pregătesc leacul, a zis. E bine să ştie şi Betty asta. Poate vă împrieteniţi.

Nu aveam ce să-i răspund, aşa că n-am zis nimic. Am ciocănit la uşă. Ne-a deschis doamna Glengarry, peste măsură de necăjită.

— Doamne, Doamne, Sarah, intră. Intră, Annabelle. Sunteţi nişte îngeri. Îngeri adevăraţi. Să vedeţi cum arată Betty. Vai de zilele mele, tare bolnavă mai e.

Şi chiar era. „Vai de zilele mele“ pălea în comparaţie cu ce-aş fi vrut eu să spun. Mă rugasem pentru băşici. Băşici primisem.

Pielea atinsă de iederă era înfiorător de umflată şi roşie, iar unele băşici erau aşa de mari, că vedeam lichidul adunat înăuntru. Îmi amintea de o broască-râioasă, cu guşa umflată să plesnească.

Mi-era greu să mă uit la ea. Mi-era şi mai greu să mă uit în altă parte. În viaţa mea nu mai văzusem pe cineva atât de otrăvit ca Betty.

— Doamne, dar e un caz grav, a zis mama, scoţându-şi haina şi aşezând-o la piciorul patului. Margaret, eşti bună să-mi aduci nişte cârpe curate?

Cât a lipsit bătrâna doamnă, mama, cu infinită blândeţe, a îndepărtat de corp picioarele şi braţele lui Betty şi i-a dat părul de pe frunte şi obraji.

— Sărmana de tine, i-a zis. Cred că te mănâncă îngrozitor.

Betty, urmărindu-i mişcările, a şuierat printre dinţi:

— Nu-mi pasă. E doar o iritaţie tâmpită.

— Ce fată curajoasă eşti, Betty dragă, a zis mama, clătinând din cap.

— Cârpe, a spus doamna Glengarry, aşezându-le grămadă lângă pat. Altceva?

— Un lighean. Annabelle, adu-mi două borcane din alea.

Dumnezeu a avut, printre alte idei geniale, şi pe aceea de a crea balsaminele. Ca minune, nu rivalizau cu apele despărţite sau transformate în vin, dar numai ele o puteau ajuta pe Betty.

Mama a turnat în lighean fiertura caldă, a înmuiat cârpele în ea, le-a stors, dar nu prea tare, şi le-a întins pe pielea aceea oribilă, până ce din Betty nu s-au mai văzut decât ochii, care mă urmăreau atent în timp ce

aruncam o privire prin dormitor.

Camera lui Betty semăna mult cu a mea. Un pat. O măsuţă cu o lampă. Un scaun în colţ. Un şifonier cu uşa crăpată cât să văd că înăuntru nu era mare lucru. Pereţi albi, simpli. Duşumea de scânduri, fără covor. Pe un perete, o imagine a lui Iisus. Pe altul, o poză înfăţişând un bărbat şi o femeie elegant îmbrăcaţi – el, cu cravată, ea, cu o pălărie roşie.

Cu Betty zăcând neputincioasă în pat şi cu doi adulţi în preajmă, am dat niţel frâu liber curiozităţii.

— Ei sunt părinţii tăi, Betty? am întrebat-o.

De răspuns, mi-a răspuns însă doamna Glengarry.

— Da, el e băiatul meu, tatăl lui Betty, deşi acum e…

S-a întrerupt şi s-a uitat la mama.

— …dus, încheie Betty pe un ton sec şi indiferent.

Nu ştiam ce înseamnă dus.

— Gata, a zis mama, acoperind-o cu o pătură şi strângând lucrurile de pe pat.

Betty a întors puţin capul, m-a surprins privind-o, apoi s-a răsucit la loc, nu înainte să apuc să-i zăresc ochii. Erau dureros de roşii. Din cârpele de pe obraji şi frunte îi picura zeamă verde în păr. Şi poate nu doar atât. Deşi se purtase îngrozitor, eram brusc fericită că, în acel noiembrie blând, găsiserăm destule plante încă verzi.

— Schimbă-le din oră-n oră, i-a zis mama doamnei Glengarry, întinzându-i ligheanul. Dar să nu le storci prea tare. Trebuie să rămână umede. Şi ţine-o la căldură.

La uşă, s-a întors şi a adăugat în şoaptă:

— Margaret, dacă şuieratul din plămâni se înrăutăţeşte, dă-i să bea nişte fiertură şi cheamă-l pe doctoral Benson.

— Aşa voi face, Sarah. Mulţumesc. Îţi mulţumesc. Şi ţie, Annabelle. Betty vorbeşte mereu aşa de frumos de tine. Poate vii pe la noi să vă jucaţi, după ce se face bine.

Se întunecase deja când am ajuns la câmpul cu sfeclă, dar am lucrat la lumina farurilor şi, cât ai clipi, am strâns destulă pentru cină.

Cu dragă inimă aş fi rămas să mai culeg câteva, bucuroasă de surpriza grăsuţă ce mă aştepta atârnând de fiecare mănunchi de frunze pe care îl smulgeam.

Nu erau prea arătoase, sfeclele alea. Coji tari şi murdare de pământ, cu rădăcini ca nişte bărbi rare, şi dure ca piatra. Dar înăuntru se ascundea miezul rubiniu, nerăbdător să se înmoaie la căldură.

Tânjeam după o astfel de ordine firească a lucrurilor.

Fragment in avanpremiera Adevarul Adevarat Editura YoungArt

Editura Youngart îți dă întâlnire la Gaudeamus! Cărți cu Colți te ajută să descoperi în fiecare săptămână câte o carte pe care să o adaugi în wishlist-ul GAUDEAMUS 2017.

Mai jos veti putea citi in avanpremiera un fragment din noua carte Adevarul Adevarat de Dan Gemeinhart pe care o puteti cumpara de la targul Gaudeamus.

 

Adevărul adevărat, Dan Gemeinhart

Traducere din limba engleză de Alex Macovei

 

Editura Youngart, 2017

 

adevarul-adevarat - Copy

În multe privinţe, Mark e un puşti cât se poate de obişnuit. Are un câine pe nume Beau şi o prietenă bună pe nume Jessie. Îi place să facă fotografii pe film, adoră să compună haikuuri şi visează să urce până-n vârful unui munte. Dar într-o anumită privinţă, Mark nu e ca ceilalţi copii: e bolnav şi urmează un tratament.

Într-o zi, Mark se hotărăşte să fugă de-acasă. Îşi ia câinele, aparatul foto, carnetul în care îşi scrie poeziile şi porneşte să cucerească acel munte la care visează.

O carte unică despre întrebări mari, momente mici şi incredibila călătorie a unui spirit deosebit.

 

„Numeroasele momente de suspans care îţi fac inima să gonească, cât şi gravitatea latentă, s-ar putea să-i copleşească pe cititorii mai slabi de înger; cititorii mai antrenaţi însă nu o vor putea lăsa din mână.“ Publishers Weekly

Imagini pentru exclusive

— Chiar credeai că n-o să observ? Ştiu câte locuri am şi ştiu câte bilete am dat.

Nu i-am răspuns şoferului, retrăgându-mă sub streaşina hotelului, la adăpost de ploaie. Picioarele-mi tremurau şi aveam palmele transpirate. Eram prea obosit pentru asta şi nu mă simţeam deloc bine. Mă uitam la el cu ochii mijiţi prin durerea care-mi pulsa în ţeastă.

— Locuieşti în Elbe sau ce?

Vocea lui era rece şi nerăbdătoare. De parcă a avea un puşti în plus în autobuz era cel mai rău lucru care i se putea întâmpla cuiva.

N-aveam chef de asta. M-am uitat urât la el şi mi-am dat ochii peste cap.

— Mda.

Şoferul a scuturat din cap.

— Nu te supăra pe mine, puştiule. Dar nu-s plătit să duc oameni pe gratis.

S-a auzit un tunet și o rafală de ploaie i-a umflat gulerul de la jachetă. A aruncat o privire peste umăr la vreme.

— Ah, la naiba, a exclamat întorcând privirea spre mine și încleștându-și maxilarele. N-ai părinţi sau pe cineva pe care să suni ca să te ia cu maşina?

Am scuturat din cap, încercând să par cât mai slab şi mai pârlit. Ceea ce nu era greu. Poate că reuşeam totuşi să obţin un drum cu maşina.

Dar şoferul n-a făcut altceva decât să elimine aerul din plămâni printre buze.

— Nu te pot lua cu mine, puştiule. Cu cei care au urcat acum şi bagajele lor, autobuzul e plin. Dar afurisita asta de furtună… a zis umezindu-și buzele. Rămâi aici. O să te lase să stai prin cafeneaua motelului. Îi las pe oamenii ăştia în vârf, mă întorc să te iau şi te duc pân’ la Elbe.

N-am zis nimic. Lacrimile mi-ardeau ochii, dar eram suficient de furios încât să nu le las să mi se scurgă pe obraji.

— Ne vedem într-o oră. Cu plăcere, mi-a aruncat el pufnind. Apoi mi-a întors spatele şi s-a urcat la loc în autobuz.

Când autobuzul a plecat cu scrâşnet de roți din parcarea prunduită, ploaia s-a dezlănţuit cu adevărat. Autobuzul ăla era singura mea modalitate de a ajunge acolo unde voiam, şi-o ştiam. Stopurile lui emanau un halou roşiatic în întunericul din ce în ce mai profund. Le-am urmărit cu privirea micşorându-se în depărtare şi apoi dispărând ca două dorinţe mărunte, care nu se vor împlini niciodată.

Să tremuri în ploaie în timp ce încerci şi să nu plângi, şi să nu verşi, e super nasol. Ăsta-i adevărul.

Am desfăcut fermoarul genţii, din care Beau a ţâşnit gâfâind şi dând din coadă. Totul îmi era luat, bucată cu bucată, zi cu zi. El era tot ce-mi mai rămăsese. Lacrimile mi-au învins furia, începând să mi se scurgă pe obraji.

L-am scărpinat după urechi.

— Gata cu geanta, prietene, i-am şoptit. Orice-ar fi. Nu-mi pasă.

S-a auzit un alt tunet. Cu excepţia gropilor pline de apă, şoseaua cu două benzi era complet goală. M-am uitat de-a lungul drumului, în direcţia în care plecase autobuzul. Cerul era un mare zid gri de nori. Ştiam că muntele era acolo, undeva, dar nu-l vedeam.

— N-are niciun rost să mergem mai departe, Beau, am zis c-o voce gâjâită.

M-am uitat în sus la ploaie, la cerul care devenea din ce în ce mai negru. Am înghiţit în sec şi m-am ghemuit deasupra lui Beau, scărpinându-l după urechi cu ambele mâini. M-am ţinut de el de parcă mă înecam. În întuneric, ochii lui ceacâri păreau, cumva, mai luminoşi. El era alături de mine. El mereu era alături de mine.

— Dar bănuiesc că n-are niciun sens nici să mergem înapoi, i-am zis ştergându-mi obrajii cu mâneca jachetei.

Am strănutat şi i-am oferit lui Beau zâmbetul pe care-l merita, iar el mi-a zâmbit înapoi ca un căţeluş ce era, cu colţii la vedere. Ochii îi străluceau plini de tot ce e bun pe lumea asta. Am ridicat aparatul şi l-am fixat pe ochii lui Beau. Am făcut poza. A început să dea din coadă mai tare. Am întins mâna şi l-am scărpinat iar după urechi.

— Haide.

Mi-am scos polarul din rucsac şi mi l-am tras pe mine. În jurul meu turna cu găleata. Am închis aparatul în punga de plastic cu fermoar pe care o luasem special pentru asemenea situaţii şi l-am băgat înapoi în rucsac. M-am uitat în zare, la panglica îngustă şi neagră de şosea care se-ntindea între pinii înalţi şi întunecaţi. Şi, undeva în negura din faţa mea, la un munte pierdut în furtună.

— Hai pe jos, prietene. S-ar putea să nu reuşim. Dar o să mergem până…

Duduitul unui tunet mi-a acoperit vocea. Nu ştiam cum avusesem de gând să continui propoziţia aia.

Pietrele din pavaj îmi scârţâiau sub tălpi.

Mergem până ne prind?

Beau tropăia pe lângă mine, adulmecând aerul de munte.

Mergem până găsim pe cineva care să ne-ajute?

O pală de vânt îngheţat mi s-a strecurat de-a lungul cefei, aşa că mi-am tras fermoarul de la jachetă până sub bărbie.

Mergem până… o să murim?

 

***

 

Prin întuneric, podul se-apropia de noi cu fiecare pas făcut. În ploaie, grinzile lui metalice păreau să fie dintr-un lut gri şi mat. Hainele-mi erau fleaşcă. Apa îmi pătrunsese pe sub guler, scurgându-mi-se pe spate. Tremuram întruna.

Acum era suficient de întuneric încât să fie noapte. Şi chiar era aproape noapte. Puţinele maşini care treceau pe lângă mine aveau farurile aprinse. Niciuna n-a oprit. Şi bănuiesc că m-am bucurat că n-au făcut-o. Dar când mă depăşeau, făcându-se nevăzute, înăuntrul lor părea cald.

— Autobuzul ăla o să se-ntoarcă dintr-o clipă în alta, i-am zis lui Beau, cu dinţii clănţănind. S-a uitat în sus la mine, fără să se oprească. Dacă ne vede, o să oprească. Trebuie să ne ascundem. Şi oricum, trebuie să găsim un loc unde să înnoptăm.

Când am ajuns în dreptul podului, am ieşit de pe şosea şi m-am strecurat printre buruienile de pe marginea drumului până la râul pe care podul îl traversa. Cu fiecare clipă ce trecea se-ntuneca din ce în ce mai tare şi trebuia să mă chinui ca să văd ceva.

Sub pod, malul era uscat, dar nu era niciun loc bun de dormit. Era plin de bolovani claie peste grămadă. Şi-aşa mă durea tot corpul – n-aş fi putut să dorm între doi bolovani.

M-am uitat înspre râu. Acolo, în apa înspumată, era o insulă. Se întindea până sub pod, ferită de ploaie. Era micuţă şi mai mult nisipoasă. Un trunchi lat căzut se-ntindea peste apa învolburată de pe malul pe care stăteam până pe insuliţa nisipoasă. Mi-am muşcat buza de jos şi am început să-l cercetez. Părea ud, dar stabil.

— Tu ce crezi, Beau? l-am întrebat, simţind cum mă bate cu coada peste picior.

— Bine, atunci. Hai să-ncercăm.

La primul pas, piciorul mi-a alunecat pe scoarţa umedă, dar m-am ţinut pe poziţii, iar la al doilea pas am fost mai grijuliu.

Era un buştean uriaş, cu faţa de sus plată, netedă, aproape la fel de lată ca un trotuar. Credeam c-o să reuşesc. Tot ce trebuia să fac era s-o iau cu binişorul.

După patru paşi, m-am uitat înapoi la Beau, care rămăsese pe mal, cu urechile pleoştite şi coada între picioare. A schelălăit.

— Haide, băiatule, i-am strigat. Nu-i chiar aşa de rău. Pe cuvânt.

La îndemnul meu, Beau a sărit agitat de pe-un picior pe altul. L-am privit drept în ochi şi-am coborât tonul:

— Haide, Beau. Hai că putem!

Beau a sărit pe buştean şi-a luat-o după mine. M-am întors în faţă şi-am continuat să merg, pas cu pas, cu cea mai mare grijă.

Apa mugea sub mine. Se-nvolbura în vârtejuri albe şi negre. Părea zgomotoasă şi înfometată.

La jumătatea drumului, mi-am dat seama că fusese o idee tâmpită, dar am mers mai departe. Am aruncat o privire înapoi la Beau, care era chiar în spatele meu.

Am mai făcut un pas. Alţi doi. Încă trei, patru, cinci. Picioarele-mi tremurau. De greaţă şi de teamă, stomacul îmi ajunsese undeva prin gât. Durerea de cap mă apăsa în fundul ochilor cu nişte degete obraznice şi ascuţite.

Am riscat o privire în sus, de la picioare către insuliţă. Aproape c-ajunsesem.

Pe chip mi s-a întipărit un zâmbet tâmp. O să reuşesc.

Iată ce nu pricep eu: de ce oamenii cred mereu că pot face un lucru doar pentru că vor să-l facă.

Cu ochii încă la fâşia de nisip alb din faţa mea, am simţit cum buşteanul umed îmi fuge de sub piciorul drept.

Am dat din braţe încercând să-mi menţin echilibrul. Mi-a alunecat şi celălalt picior.

Prin vuietul apei care năvălea pe sub mine, l-am auzit pe Beau lătrând. Cerul mi s-a rostogolit prin faţa ochilor, apoi podul.

Iar apoi, doar ape furioase.

 

 

Fragment în avanpremieră din OPOZIȚIE, cartea a cincea a seriei LUX de Jennifer L. Armentrout in octombrie la Leda Edge

Fragment în avanpremieră din OPOZIȚIE, cartea a cincea a seriei LUX,

de Jennifer L. Armentrout, traducere de Claudia Roxana Olteanu

Image may contain: 2 people, text

 

 

Capitolul 1

 

KATY

 

Înainte, aveam eu planul ăsta pentru improbabila situație în care s-ar ajunge la chestia cu sfârșitul lumii. Era ceva cu o cățărare pe acoperiș, urlând ca apucata melodia celor de la R.E.M., „It’s the End of the World as We Know It (And I Feel Fine)”, dar viața reală e rareori așa de tare.

Chiar se întâmpla – tot ce știam noi despre lume se termina, și, la naiba, nu era deloc bine. Sau tare.

Am deschis ochii și am dat puțin la o parte perdeaua albă și subțire. M-am uitat pe geam, peste verandă, peste curtea goală, în pădurea deasă care înconjura cabana pe care Luc și-o trântise în Coeur d’Alene, orașul din Idaho al cărui nume nici nu îndrăzneam să încerc să-l pronunț sau să-l scriu.

Curtea era goală. Nu se vedea nicio licărire, nicio lumină albă și strălucitoare printre copaci. Nu era nimeni acolo. Corecție. Nu era nimic acolo. Nicio pasăre care să ciripească sau să zboare din creangă în creangă. Niciun semn că ar exista vreo creatură care să mișune pe undeva. Nici măcar bâzâitul surd de insecte. Era numai liniște și nemișcare, o lipsă de zgomote de cel mai sinistru gen.

Mi-am ațintit privirea asupra pădurii, lipită de locul în care-l văzusem ultima oară pe Daemon. Simțeam în piept o durere surdă și sâcâitoare. Noaptea aceea în care adormiserăm amândoi pe canapea mi se părea că se întâmplase cu câteva secole în urmă, dar nu trecuseră decât vreo patruzeci și opt de ore de când mă trezisem încinsă și aproape orbită de lumina lui Daemon, în forma lui reală. Nu reușise să se controleze, deși, chiar dacă am fi știut ce însemna asta, probabil că tot n-am fi putut face nimic.

Așa de mulți ca el, sute – dacă nu mii – de luxeni veniseră pe Pământ, iar Daemon… nu mai era, dispăruse, cu fratele și cu sora lui, iar noi eram și acum în cabana asta.

Simțeam în piept o apăsare, ca și cum cineva îmi strângea inima și plămânii cu putere. Din când în când, îmi aminteam avertismentul sergentului Dasher. Fusesem convinsă că omul ăsta – și toți cei de la Daedalus – călătoreau cu trenul nebuniei spre Tărâmul Alienării, dar avuseseră dreptate.

Doamne, câtă dreptate au avut!

Luxenii veniseră exact așa cum spuseseră ei, așa cum se pregătiseră ei, iar Daemon… Durerea s-a ascuțit, mi-a scos tot aerul din plămâni, și am strâns tare din ochi. Nu aveam nici cea mai vagă idee de ce a plecat cu ei sau de ce nu am primit niciun semn de la el sau de la familia lui. Groaza și confuzia legate de dispariția lui au fost o umbră permanentă care mi-a afectat fiecare secundă de veghe și fiecare clipă în care am reușit să dorm.

De partea cui e Daemon acum? Dasher mă întrebase asta la un moment dat, atunci când eram prizonieră în extrem de reala Zonă 51, și acum nu voiam să cred că am aflat răspunsul.

În ultimele două zile, au mai căzut din cer alți luxeni. Veneau întruna, ca un șir nesfârșit de stele căzătoare, după care…

— Nimic.

Am deschis ochii brusc, perdeaua mi-a scăpat din mână și a alunecat încet la loc.

— Ieși din capul meu.

— Nu mă pot abține, a răspuns Archer de pe canapea. Îți transmiți gândurile așa de tare, încât îmi vine să mă bag într-un colț și să încep să mă legăn, șoptind numele lui Daemon iar și iar.

Mă înțepa pielea de iritare, și oricât de mult aș fi încercat să-mi țin pentru mine gândurile, temerile și îngrijorările, oricum ar fi fost inutil când ai în casă nu doar un origin, ci doi. Perfecta lor pricepere de a citi gândurile devenea absolut enervantă într-un timp absolut scurt. Am ridicat iar perdeaua, cu ochii spre pădure.

— Nu-i nici acum vreo urmă de luxen? am întrebat.

— Nup. Nici măcar o luminiță nu s-a lovit de Pământ în ultimele cinci ore.

Archer părea la fel de obosit pe cât mă simțeam eu. Nici el nu dormise prea mult. În timp ce eu eram obsedată să mă uit pe geam, el era obsedat să se uite la televizor. Toate posturile de știri din lume relatau non-stop „fenomenul”.

— Unele posturi de știri acreditează ideea că a fost o ploaie masivă de meteoriți.

M-am strâmbat.

— La momentul ăsta, e inutil să încerci să mai acoperi ceva, a adăugat Archer, oftând obosit, și avea dreptate.Ce s-a întâmplat în Las Vegas – ce făcuserăm noi acolo – fusese înregistrat și transmis în câteva ore pe internet. La un moment dat, a doua zi după distrugerea completă a orașului, toate filmulețele fuseseră retrase, dar răul deja fusese făcut. Transmisese elicopterul de la postul de știri înainte de a fi doborât de Daedalus, înregistraseră oamenii care filmaseră cu telefonul, n-aveai cum să ascunzi adevărul. Totuși, internetul e un loc ciudat. Dacă unii spuneau acolo că a venit sfârșitul lumii, alții aveau o interpretare mult mai creativă. Se pare că deja se formase un nou clișeu.

Clișeul incredibil de fotogenic al extraterestrului strălucitor.

Care era Daemon, trecând în forma lui reală. Trăsăturile lui umane erau estompate și aproape de nerecunoscut, dar eu știam că el a fost. Dacă ar fi fost aici să vadă asta, chiar s-ar fi amuzat, dar eu nu…

— Încetează, a spus Archer cu blândețe. Habar n-avem ce face Daemon, sau ceilalți, în clipa asta. Se vor întoarce.

M-am întors cu spatele la fereastră și m-am uitat, în sfârșit, la el. Părul lui de culoarea nisipului era tuns scurt, în stilul tipic militar. Era înalt, cu umerii largi, arăta ca unul care ar fi putut să te doboare la pământ dacă era cazul, și eu știam că e chiar așa.

Archer putea deveni mortal în orice moment.

Când l-am văzut prima oară în Zona 51, am crezut că e un simplu soldat. Abia după ce a venit și Daemon am aflat că este omul infiltrat de Luc la Daedalus și că era, ca și el, un origin, copilul unui luxen și al unei mutante hibride.

Mi-am strâns pumnii.

— Chiar crezi? Că vor veni înapoi?

Ochii lui de ametist s-au întors de la televizor și s-au uitat la mine.

— E tot ce pot să cred la momentul ăsta. Niciunul dintre noi nu poate crede altceva acum.

Nu era deloc liniștitor.

— Scuze, a făcut el, ca să-mi dau seama că iar îmi citise gândurile. A arătat cu capul spre televizor, înainte să apuc să mă enervez. Ceva se întâmplă. De ce ar veni pe Pământ așa de mulți luxeni, ca apoi să plece liniștiți?

Și asta era tot întrebarea anului.

— Cred că e destul de limpede, s-a auzit o voce de pe hol.

M-am întors exact când Luc intra în cameră. Înalt și subțire, își legase părul castaniu într-o codiță prinsă la baza gâtului. Luc era mai mic ca noi, avea în jur de paisprezece-cincisprezece ani, dar era ca o căpetenie adolescentă a mafioților și uneori era mai de speriat ca Archer.

— Și tu știi perfect ce vreau să spun, a completat el, cu ochii la originul mai mare.

În timp ce Archer și Luc își încrucișau privirile într-o bătălie a ochilor, cum făcuseră de multe ori în ultimele două zile, m-am așezat pe brațul fotoliului de lângă fereastră.

— N-ai vrea să explici mai clar?

Chipul frumos al lui Luc avea ceva de puști, ca și cum încă nu-și pierduse rotunjimile copilărești, dar în ochii lui violeți era o înțelepciune care îi depășea cu mult vârsta.

S-a rezemat de rama ușii, cu brațele încrucișate.

— Fac planuri. Strategii. Așteaptă.

Nu suna prea bine, dar nici nu mă surprindea. Am simțit cum îmi apare o durere în tâmple. Archer nu a spus nimic și și-a întors privirea la televizor.

— Altfel de ce ar fi venit aici? a continuat Luc, aplecându-și capul să se uite pe fereastra de lângă mine. Sunt convins că n-au venit să dea mâna cu noi sau să pupe copiii pe obraz. Au venit aici cu un gând, și nu cu unul bun.

— Daedalus a spus mereu că vor invada, a zis Archer și s-a rezemat de spătar, strângându-și genunchii în palme. Tot proiectul lor legat de origini era o pregătire pentru asta. În fond, în istoria lor, luxenii nu s-au purtat frumos cu celelalte ființe inteligente. Dar de ce acum?

Mi-am frecat tâmplele, strângând din ochi. Nu-l crezusem pe doctorul Roth când îmi spunea că, de fapt, din cauza luxenilor se ducea războiul cu arumii – războiul care le distrusese planetele. Și fusesem convinsă că sergentul Dasher și Nancy Husher, scârba aia care conducea Daedalus, erau niște demenți.

Mă înșelasem.

La fel și Daemon.

Luc a ridicat o sprânceană și a scos un hohot scurt de râs.

— Păi, habar n-am, poate are legătură cu spectacolul ăla foarte public pe care l-am dat noi la Vegas. Știm că acolo erau infiltrați și luxeni care nu-i simpatizau prea tare pe oameni. Cum au luat ei legătura cu luxenii din afara planetei, n-am idee, dar chiar are importanță acum? A fost momentul ideal să-și facă intrarea.

Am îngustat ochii.

— Ai spus că a fost o idee genială.

— Despre multe chestii se poate spune că sunt geniale. Gen armele nucleare, băuturile răcoritoare cu zero calorii sau vestele din denim, a răspuns el. Dar asta nu înseamnă că trebuie să aruncăm lumea în aer, nu înseamnă că sucurile dietetice sunt și bune, și nu înseamnă că trebuie să te duci la cel mai apropiat Walmart ca să-ți iei o vestă din denim. Nu e cazul să mă băgați în seamă chiar tot timpul.

Mi-am dat ochii peste cap așa de tare, că aproape mi-au ieșit din orbite.

— Și ce altceva am fi putut face? Dacă Daemon și ceilalți nu s-ar fi expus, ne-ar fi prins.

Nu a răspuns niciunul, dar cuvintele nerostite pluteau în aer. Dacă ne-ar fi prins, ar fi fost nasol, evident, dar Paris, Ash și Andrew ar fi trăit probabil și acum. La fel ca și oamenii nevinovați care și-au pierdut viața când s-a dus naibii totul.

Dar nu mai era nimic de făcut în legătură cu asta. Timpul poate fi oprit pentru o perioadă scurtă, dar nimeni nu se poate întoarce în timp ca să schimbe ceva. Ce s-a făcut e bun făcut, iar Daemon a luat decizia aceea doar ca să ne protejeze pe noi. Clar nu l-a aruncat nimeni sub nava spațială.

— Pari epuizată, a comentat Archer, și mi-a luat câteva secunde să-mi dau seama că vorbește cu mine.

Luc și-a întors spre mine ochii ăia stranii.

— De fapt, arăți ca naiba.

Uau! Mersi.

Archer nu l-a luat în seamă.

— Cred că ar trebui să încerci să dormi. Măcar puțin. Dacă e ceva, te trezim.

— Nu. Am clătinat din cap, în caz că negația mea verbală nu era de ajuns. Sunt OK.

Adevărul e că nu eram deloc OK. Eram probabil la un pas de a mă duce în cel mai întunecat colț al camerei, unde să mă legăn dintr-o parte în alta, dar nu îmi permiteam să cedez și nici nu puteam să dorm. Nu când Daemon era undeva, acolo, și când lumea întreagă era gata să… la naiba, să devină o distopie, ca în cărțile pe care le citeam eu.

Am oftat. Cărți. Ce dor mi-era de ele!

Archer s-a încruntat și fața lui frumoasă a căpătat un aer cam fioros, dar înainte să-și dea drumul, Luc s-a desprins de cadrul ușii și a zis:

— De fapt, cred că are nevoie să stea de vorbă cu Beth.

Am ridicat surprinsă ochii spre scara din hol. Ultima oară când m-am dus eu s-o văd, fata dormea. Părea că nu face altceva decât să doarmă. Am fost aproape invidioasă că poate să doarmă așa.

— De ce? am întrebat eu. S-a trezit?

Luc a intrat în sufragerie.

— Cred că aveți nevoie de o discuție ca-ntre fete.

Mi s-au prăbușit umerii și am oftat.

— Luc, chiar nu cred că e acum momentul pentru consolidarea unei prietenii dintre fete.

— Crezi?

S-a trântit pe canapea lângă Archer și și-a pus picioarele pe măsuța de cafea.

— Dar altceva ce mai faci, în afară de faptul că te uiți pe geam și încerci să te strecori pe lângă noi ca să te duci în pădure să-l cauți pe Daemon și eventual să fii mâncată de vreo pumă?

Mi-am aruncat coada pe spate, enervată.

— În primul rând, n-o să mă mănânce nicio pumă. În al doilea rând, cel puțin încerc să fac ceva decât să stau în fund pe canapea.

Archer a oftat.

Dar Luc a ridicat capul la mine cu un zâmbet vesel.

— O luăm iar de la capăt cu discuția asta? A aruncat o privire spre Archer, care avea fața împietrită. Fiindcă îmi place când vă certați. E ca și cum aș asista la o ceartă conjugală între mama și tata. Am senzația că trebuie să mă ascund în dormitor, sau ceva, ca să pară mai autentic. Poate să trântesc ușa, sau…

— Taci odată, Luc, a mârâit Archer, apoi s-a uitat urât la mine. Nici nu vreau să-mi aduc aminte de câte ori am discutat asta. Nu e o idee prea deșteaptă să ne ducem după ei. Sunt prea mulți, și nu știm dacă…

— Daemon nu e ca ei! am strigat eu, sărind în sus și respirând precipitat. Nu s-a dat de partea lor. Nici Dee sau Dawson n-ar face asta. Nu știu ce se întâmplă.

Mi s-a înecat vocea de emoția care mă înăbușea.

— Dar ei nu ar face asta. Daemon nu ar face asta.

Archer s-a aplecat în față, cu ochii scânteind:

— Nu ai de unde să știi. Nu știm asta.

— Tu ai spus că se vor întoarce! am țipat eu la el.

N-a mai zis nimic, doar și-a întors din nou ochii spre televizor, iar asta mi-a spus ceea ce știam deja și eu în adâncul sufletului. Archer nu se aștepta ca Daemon sau ceilalți să se întoarcă.

Am strâns buzele și am clătinat așa de tare din cap, încât coada mea s-a transformat parcă într-un bici. M-am întors cu spatele la ei, să ies din cameră înainte să ne afundăm prea mult în discuția asta.

— Unde te duci? m-a întrebat Archer.

Am rezistat tentației de a țipa la el.

— Se pare că mă duc să vorbesc cu Beth ca între fete.

— Mi se pare un plan bun, a comentat Luc.

L-am ignorat, m-am uitat la scări și apoi în jur, dar am început să urc. Mă enerva să stau așa, fără să fac nimic. Mă enerva că de câte ori deschideam ușa casei, Luc sau Archer erau acolo să mă oprească. Și ce mă enerva cel mai tare era că puteau să mă oprească.

Eram eu, poate, hibrid, cu mutații de-alea obținute prin bunăvoința luxenilor, dar ei erau origini și, dacă era cazul, puteau să-mi facă un vânt să mă trimită direct în California.

Sus era liniște și întuneric, și nu îmi plăcea să fiu aici. Nu-mi dădeam seama de ce, dar de fiecare dată când urcam aici, pe holul ăsta lung și îngust, mi se ridica părul pe ceafă.

Beth și Dawson stătuseră în ultimul dormitor de pe dreapta în prima noapte aici, iar acum Beth se îngropase acolo de când… de când plecase el. Nu o cunoșteam prea bine pe fata asta, dar știam că trecuse prin multe cât fusese controlată de Daedalus, și mai știam că nu era chiar cel mai stabil hibrid de acolo, dar asta nu era vina ei. Și, deși nu îmi plăcea s-o recunosc, uneori fata asta mă speria.

M-am oprit în fața ușii și n-am intrat direct, am bătut.

— Da? s-a auzit vocea ei subțire și ascuțită.

Am deschis ușa, clipind. Vocea lui Beth suna oribil și, când m-am uitat la ea, am văzut că și înfățișarea ei era la fel de oribilă. Stătea rezemată de tăblia patului, cu un morman de pături în jurul ei, cu cearcăne negre sub ochi. Palidă și trasă la față, ca un copil abandonat, cu părul nespălat și încâlcit. Am încercat să nu respir prea adânc, fiindcă în cameră mirosea a vomă și transpirație.

M-am oprit în fața patului, șocată.

— Ești bolnavă?

Privirea ei abulică s-a îndreptat spre ușa de la baia apartamentului. Nu avea niciun sens. Hibrizii… noi nu ne îmbolnăvim. Nici de vreo răceală banală, nici de cel mai periculos cancer. Ca și luxenii, suntem imuni la orice, când vine vorba de boli, dar Beth? Mda, nu arăta deloc bine.

Am simțit că mi se strânge brusc stomacul, ca și cum mi s-ar fi încordat toți mușchii.

— Beth?

Ochii ei lăcrimoși s-au îndreptat, în sfârșit, spre mine.

— A venit Dawson?

Mi s-a strâns inima tare, aproape m-a durut. Copiii ăștia trecuseră prin atâtea nenorociri, mai multe decât cele prin care trecuserăm eu și Daemon, și acum… Doamne, nu era deloc corect.

— Nu, încă nu a venit, dar tu, Beth? Pari bolnavă.

Ea a înghițit în sec și și-a dus mâna subțire și palidă la gât.

— Nu mă simt prea bine.

Nu îmi dădeam seama cam la ce nivel de „nebine” era, dar mă temeam și să întreb.

— Ce s-a întâmplat?

A ridicat un umăr, ceea ce a părut un mare efort.

— Nu-ți face griji, a spus ea încet și a tras o pătură spre ea. Nu-i mare lucru. O să-mi revin când se întoarce Dawson.

Privirea a început iar să-i rătăcească, a lăsat pătura și a pus mâna peste cuvertura care îi acoperea burta.

— O să ne revenim când se întoarce Dawson.

— O să ne…?

Am amuțit, cu ochii mari. Mi s-a deschis maxilarul și am rămas cu gura căscată la ea.

M-am uitat la mâna ei și am văzut cu oroare cum își freacă burta cu mișcări lente și circulare.

O, nu! O, nu, de zece ori nu!

Am dat să mă apropii de ea, dar m-am oprit.

— Beth, ești… însărcinată?

Ea și-a lipit capul de perete și a strâns ochii.

— Trebuia să fim mai atenți.

Mi s-au înmuiat brusc genunchii. Somnul ei. Epuizarea. Acum toate aveau sens. Beth era însărcinată, dar inițial, ca o idioată absolută, nu am priceput cum s-a întâmplat. Apoi s-a trezit în mine rațiunea și îmi venea să țip: Dar nați avut prezervative? Însă oricum nu mai avea importanță.

Mi-a apărut în minte fața lui Micah, băiețelul care ne ajutase să scăpăm de Daedalus. Micah, puștiul care îți rupea gâtul și îți distrugea creierul doar cu gândul.

Copii de-ăia de extratereștri, unul din ăștia avea ea acum? Un copil de-ăla sinistru – sinistru, periculos și extrem de mortal? Sigur, Archer și Luc fuseseră și ei la un moment dat astfel de copii, dar asta nu mă liniștea cu nimic, fiindcă noua generație de origini pe care Daedalus o cultivase nu avea nicio legătură cu generația lor.

Iar Luc și Archer erau suficient de siniștri și așa.

— Te uiți la mine ca și cum ai fi supărată, a spus ea încet.

M-am străduit să-mi compun un zâmbet, cu toate că îmi dădeam seama că o să pară puțin dement.

— Nu. Sunt doar surprinsă.

A zâmbit puțin.

— Da, și noi am fost. E un moment cum nu se poate mai prost, nu?

Ha! Puțin spus.

În timp ce mă uitam la ea, zâmbetul i-a dispărut de pe buze.

Habar n-aveam ce să-i spun. Felicitări? Dintr-un motiv sau altul, nu mi se părea prea potrivit, dar în același timp parcă nici nu puteam să nu-i spun. Oare știau măcar ceva despre origini, despre copiii ăia de la Daedalus?

Oare copilul ăsta o să fie ca Micah?

Doamne, pe bune? Nu aveam destule pe cap acum? Am simțit că mi se strânge pieptul și mi-a fost teamă că o să fac un atac de panică.

— Cât… în câte luni ești?

— Trei luni, a spus ea, înghițind cu greu.

Trebuia să stau jos.

La naiba, aveam nevoie de un adult.

În capul meu se învârteau imagini cu scutece murdare și fețișoare roșii de furie. Oare în burta ei e unul sau sunt vreo trei? La asta nu ne-am gândit în privința originilor, dar luxenii se nășteau sigur câte trei.

Frate, Doamne, iartă-mă, trei copii?

Beth mi-a întâlnit din nou privirea și ceva din ochii ei m-a făcut să mă cutremur. S-a aplecat spre mine, cu mâna nemișcată pe burtă.

— Nu vor fi la fel ca înainte când se vor întoarce, nu?

— Ce?

— Ei. Dawson, Daemon și Dee. Nu vor fi la fel ca înainte, nu?

 

JENNIFER L. ARMENTROUT, Opposition: A Lux Novel

Copyright © 2014 by Jennifer L. Armentrout

Toate drepturile asupra ediţiei în limba română aparţin GRUPULUI EDITORIAL CORINT.

Este deja octombrie?

Fragment in exclusivitate O torta in noapte de Sabaa Tahir Editura YoungArt

21533959_10155325184509823_1342121307_o

Partea I

Fuga

 

I:

Laia

 

Cum ne-au găsit atât de repede?

În spatele meu, catacombele răsună de strigăte furioase şi zăngănit de metal. Îmi fug ochii spre craniile care acoperă rânjind pereţii. Mi se pare că aud vocile morţilor.

Dispari rapid, fii iute de picior, par să-mi şuiere ele. Dacă nu vrei să intri în rândul nostru.

Mai repede, Laia, zice călăuza mea, iar armura îi luceşte în timp ce aleargă mai departe prin catacombe. Ne descotorosim de ei dacă-i dăm zor. Ştiu un tunel care ne scoate în oraş. Când ajungem acolo, suntem scăpați.

Auzim un scrâșnet în spate şi ochii decoloraţi ai celui care mă călăuzeşte se uită iute peste umărul meu. Mâna lui pare o pată maro-aurie atunci când zboară spre mânerul unuia dintre paloşele prinse în spinare.

O mişcare simplă, ameninţătoare. Îmi aminteşte că cel de lângă mine nu-i doar călăuza mea. Este Elias Veturius, moştenitorul uneia dintre cele mai importante familii din Imperiu. Este o fostă Mască, un soldat de elită al Imperiului Războinicilor. Şi mai e și aliatul meu, singurul om care mă poate ajuta să-mi salvez fratele, pe Darin, din cea mai temută închisoare a Războinicilor.

Dintr-un pas, Elias ajunge lângă mine. Încă unul şi e în faţa mea, mişcându-se cu o graţie neobişnuită pentru cineva atât de voinic. Ne uităm împreună în urmă, în tunelul prin care tocmai am trecut. Pulsul îmi bubuie în urechi. Toată exaltarea pe care am simţit-o când am distrus Academia Blackcliff sau când l-am salvat pe Elias dispare. Imperiul ne vânează. Dacă ne prinde, suntem morţi.

Am cămaşa leoarcă de sudoare, dar în ciuda căldurii puturoase din tuneluri, simt un fior rece pe spinare şi mi se ridică părul de pe ceafă. Mi se pare că aud un mormăit, un zgomot ca de animal şiret şi înfometat.

Repede, urlă instinctul meu. Ieși de-aici!

— Elias, şoptesc, dar el îmi pune un deget pe buze – sst – şi trage un pumnal din cele şase pe care le poartă prinse în curele de-a curmezişul pieptului.

Scot şi eu un pumnal de la cingătoare şi încerc să aud ceva dincolo de zgomotele tarantulelor din tunel şi de propria mea răsuflare. Senzaţia acută că suntem urmăriţi dispare, înlocuită de ceva şi mai rău: mirosul de păcură şi foc; vibraţia gravă şi acută a unor voci care se apropie.

Soldaţii Imperiului.

Elias mă bate pe umăr şi arată spre picioarele lui, apoi spre ale mele. Calcă unde calc eu. Mă tem până şi să respir, dar fac ca el şi mă întorc cu grijă, îndepărtându-mă rapid de voci.

Ajungem la o răspântie de tuneluri şi cotim spre dreapta. Elias face semn din cap spre o firidă adâncă din perete, înaltă până la umăr, scobită pentru un sicriu de piatră întors pieziș.

— Înăuntru, şopteşte el, şi cât mai în spate.

Mă strecor în criptă, înăbuşindu-mi un fior când aud cum pârâie strivită o tarantulă dinăuntru. Am în spinare un paloş turnat de Darin şi mânerul lui se izbeşte cu zgomot de piatra criptei. Nu te mai foi, Laia, indiferent ce s-ar târî pe-aici.

Elias se strecoară în criptă după mine, înălţimea silindu-l să stea pe jumătate aplecat. În spaţiul ăsta strâmt, braţele noastre se ating, iar el respiră repede. Dar când îl privesc, are faţa întoarsă spre tunel.

Chiar şi în lumina foarte slabă, cenuşiul ochilor şi liniile ascuţite ale bărbiei lui sunt frapante. Simt o împunsătură în stomac, nu sunt obişnuită să-i văd faţa. Cu nici un ceas în urmă, în timp ce evadam din dezastrul pe care l-am provocat la Blackcliff, avea trăsăturile ascunse sub o mască de argint.

Lasă capul pe-o parte, ascultând cum se apropie soldaţii. Aceștia înaintează repede, vocile le răsună între pereţii catacombelor ca nişte chemări scurte de păsări răpitoare.

— …probabil merg spre sud. Dacă băiatul are vreun dram de minte, în orice caz.

— Dacă avea un dram de minte, zice un al doilea soldat, ar fi trecut de a Patra Încercare şi nu ne-am fi ales cu un gunoi Plebeu drept Împărat.

Soldaţii intră în tunelul nostru şi unul dintre ei întinde felinarul spre cripta din faţă.

— Pe toţi dracii!

Se dă repede înapoi la vederea a ce-o fi zăcând acolo.

Urmează cripta noastră. Mi se face stomacul ghem şi-mi tremură mâna pe pumnal.

Lângă mine, Elias mai scoate un tăiş din teacă. Are umerii destinşi şi mâinile relaxate pe mânerele pumnalelor. Dar când îi văd faţa – sprâncenele încruntate, maxilarele încleştate –, mi se strânge inima. Îmi întâlneşte privirea şi preţ de-o răsuflare îi ghicesc suferinţa. Nu vrea

să le aducă moartea acestor oameni.

Dacă ne văd, însă, vor alerta celelalte gărzi şi ne vom trezi cu toţi soldaţii Imperiului pe cap. Îl strâng pe Elias de braţ. El îşi trage gluga peste frunte şi-şi acoperă faţa cu o bandană neagră.

Soldaţii se apropie cu paşi tunători. Le simt mirosul – sudoare, fier şi pământ. Elias strânge mai bine pumnalele în mâini. Are corpul încordat ca al unei pisici sălbatice gata de atac. Strâng cu o mână brăţara de la încheietura mea, un dar de la mama. Sub degetele mele, modelul ei bine cunoscut – o alinare.

Soldatul ajunge la marginea criptei. Ridică felinarul…

Brusc, de departe din tunel, răsună o bufnitură. Soldaţii se întorc, își scot săbiile şi se grăbesc să cerceteze ce s-a întâmplat. În câteva clipe, lumina felinarelor păleşte, iar sunetul paşilor se aude tot mai slab.

Elias dă drumul unui oftat înăbuşit.

— Hai, zice el. Dacă patrula asta cerceta zona, înseamnă că vor veni şi altele. Trebuie să ajungem la pasajul de ieşire.

Ne strecurăm afară din criptă şi chiar atunci o trepidaţie cuprinde tunelurile, ridicând praf şi dărâmând cu zgomot cranii şi oase. Mă împiedic, iar Elias mă prinde de umăr, mă lipeşte de perete şi mă acoperă cu corpul lui. Cripta rămâne intactă, dar tavanul tunelului se crapă ameninţător.

— Ce-a fost asta?

— A părut un cutremur de pământ.

Elias se îndepărtează un pas de perete şi se uită la tavan.

— Numai că în Serra nu sunt cutremure.

O rupem la fugă prin catacombe presați de ceva în plus. La fiecare pas mă aştept să aud altă patrulă, să văd torţe în depărtare.

Elias se opreşte atât de brusc, încât mă izbesc de spatele lui lat. Am intrat într-o cameră mortuară rotundă, cu tavanul jos şi boltit. În faţa noastră se deschid două tuneluri. În unul strălucesc torţe, prea departe ca lumina lor să ajungă până aici. Pereţii sunt scobiţi de cripte, străjuite fiecare de câte o statuie de piatră a unui bărbat în armură. De sub căştile lor se uită la noi cranii. Mă cutremur şi mă apropii cu un pas de Elias.

Dar el nu se uită la cripte, la tuneluri sau la torţele din depărtare.

O priveşte fix pe fetiţa din mijlocul camerei.

Poartă haine jerpelite şi apasă cu mâna o rană sângerândă dintr-o parte a abdomenului. După trăsăturile ei fine, pare să fie o Cărturăreasă, dar când încerc să-i văd ochii, lasă capul în jos şi părul negru îi cade peste faţă. Săraca. Lacrimile desenează cărări pe obrajii ei murdari de ţărână.

— Pe toţi dracii, se aglomerează aici jos, murmură Elias.

Păşeşte spre fată cu mâinile desfăcute, de parcă ar avea de-a face cu o sălbăticiune.

— N-ar trebui să fii aici, drăguţă, zice el blând. Eşti singură?

Fata oftează slab.

— Ajutaţi-mă, şopteşte ea.

— Lasă-mă să-ţi văd rana. Te pot bandaja.

Elias se aşază în genunchi ca să fie la același nivel cu ea, la fel cum făcea bunicul cu micii lui pacienţii. Fata se fereşte şi se uită spre mine.

Păşesc înainte, în timp ce instinctul îmi spune să fiu prudentă. Fata mă urmăreşte cu privirea.

— Poţi să-mi spui cum te cheamă, micuţo? întreb eu.

— Ajutaţi-mă, repetă ea.

Ceva din felul în care îmi ocoleşte privirea îmi dă fiori. Dar pe urmă mă gândesc că a fost tratată cu cruzime, probabil de Imperiu, iar acum are în faţă un Războinic înarmat până-n dinţi. N-are cum să nu fie îngrozită.

Fata se trage ceva mai în spate, iar eu arunc o privire spre tunelul luminat cu torţe. Torţele sunt un semn că suntem pe teritoriul Imperiului. Este doar o chestiune de timp până vor apărea soldaţii.

— Elias, zic eu şi arăt spre torţe. Nu avem timp. Soldaţii…

— N-o putem abandona aşa.

Vinovăţia i se citește clar pe față. Morţile prietenilor lui în Încercarea a Treia îl apasă greu; nu vrea să mai provoace înc-o moarte. Şi asta vom face, dacă o lăsăm pe fată acolo, să moară de la rănile ei.

— Ai familie în oraş? o întreabă Elias. Ai nevoie de…

— Argint, zice ea şi lasă capul pe-o parte. Am nevoie de argint.

Elias ridică din sprâncene. Nu-l pot învinui. Nici eu nu mă aşteptam la asta.

— Argint? zic eu. Noi n-avem…

— Argint.

Se trage într-o parte ca un crab. Mi se pare că, prin părul despletit, îi zăresc un ochi într-o străfulgerare prea rapidă. Ciudat.

— Monede. O armă. Bijuterii.

Se uită la gâtul meu, la urechi, la încheieturile mâinilor. Căutătura aia o dă de gol.

Îi privesc orbitele negre ca păcura unde ar trebui să fie ochii şi mă întind după pumnal. Dar Elias este deja în faţa mea, cu paloşele sclipind în mâini.

— Înapoi! mârâie el spre fată, Mască din creştet până-n tălpi acum.

— Ajutaţi-mă.

Fata lasă din nou părul să-i cadă peste faţă şi duce mâinile la spate, ca o caricatură chinuită de copil linguşitor.

— Ajutați-mă!

În faţa dezgustului meu evident, buzele i se strâmbă într-un rânjet, respingător pe faţa ei altfel plăcută. Mârâie – sunetul gutural pe care l-am auzit mai devreme. Asta e ceea ce mi se părea că ne urmăreşte. Asta e prezenţa pe care am simţit-o în tuneluri.

— Ştiu c-aveţi argint.

O poftă nemăsurată zace sub vocea de copil a creaturii.

— Daţi-mi-l mie. Mie îmi trebuie.

— Pleacă de lângă noi, zice Elias. Înainte să-ţi iau capul.

Fata – sau ce-o fi – nu-l bagă în seamă pe Elias şi îşi fixează ochii asupra mea.

— Tu n-ai nevoie de el, mică făptură omenească. Îţi dau ceva în schimb. Ceva minunat.

Ce eşti? şoptesc.

Întinde brusc braţele, cu palmele cuprinse de-o irizație verzuie și stranie. Elias țâșnește spre ea, dar fata îi scapă şi îşi înfige degetele în încheietura mâinii mele. Ţip, iar braţul îmi strălucește o fracţiune de secundă înainte ca fata să zboare în spate, urlând, strângându-şi palma de parcă i-ar fi luat foc. Elias mă ridică în picioare din țărâna unde am căzut lată, aruncând în acelaşi timp un pumnal spre fată. Ea se fereşte aplecându-se, continuând să schelălăie.

— Ce şmecheră!

Elias se întinde din nou s-o prindă şi ea sare într-o parte, cu ochii atenţi numai la mine.

— Şireato! Mă întrebi pe mine ce sunt, dar tu ce eşti?

Elias îşi ia elan şi unul dintre paloşele lui îi alunecă fetei pe gât. N-a fost destul de iute.

— Criminalule! se întoarce ea spre el. Ucigaşule! Moartea însăşi! Omul cu coasa! Dacă păcatele tale se transformau în sânge, copile, te-ai fi înecat în râul izvorât chiar din tine.

Elias sare înapoi, uimirea citindu-i-se în priviri. În tunel pâlpâie luminițe. Trei torţe plutesc iute către noi.

— Vin soldaţii, zice creatura răsucindu-se spre mine. Îi omor eu pentru tine, fată cu ochii ca mierea. Le despic gâtlejurile. Pe ceilalţi i-am îndepărtat deja şi i-am făcut să se întoarcă în tunel. O fac din nou, dacă-mi dai argintul tău. El asta vrea. El ne răsplăteşte dacă i-l aducem.

Cine mama naibii este el? Nu spun nimic, îi răspund radicand pumnalul.

— Făptură omenească proastă! zice fata încleştând pumnii. O să-l ia chiar el de la tine. Va găsi o cale. Se întoarce spre tunel.

— Elias Veturius!

Tresar. Ţipătul ei sonor s-a auzit probabil până-n Antium.

— Elias Vetu…

Cuvântul îi moare pe buze, în vreme ce Elias îi înfige paloşul în inimă.

— „Efrit, Efrit de peşteră“, zice el.

Trupul ei alunecă din paloş şi cade cu un bufnet zdravăn.

„Cu el doar lama-i meşteră“. Nişte rime vechi, ca să ţii minte ce ai de făcut, adaugă Elias vârând paloşul în teacă. Mi-am dat seama abia de curând cât sunt de utile.

Mă ia de mână şi fugim mâncând pământul prin tunelul fără pic de lumină. Poate că, printr-o minune, soldaţii n-au auzit-o pe fată. Poate că nu ne-au văzut. Poate, poate…

N-avem atâta noroc. Aud un strigăt şi bubuit de cizme în urma noastră.

 

 

 

 

 

 

II:

Elias

Trei auxiliari şi patru legionari, la cincisprezece metri în urma noastră. Gonesc mai departe, dar întorc capul să văd cum avansează. Se fac şase auxiliari, cinci legionari şi doisprezece metri.

Cu fiecare secundă care trece, tot mai mulţi soldaţi ai Imperiului se vor revărsa în catacombe. Un mesager a anunţat deja patrulele vecine, iar tobele vor da alarma în toată Serra: Elias Veturius a fost zărit în tunel. Toate echipele să fie pregătite. Soldaţii n-au nevoie să se asigure de identitatea mea; ne vor vâna oricine am fi.

O iau brusc spre stânga printr-un tunel lateral, trăgând-o pe Laia după mine, cu mintea gonind de la un gând la altul. Descotoroseşte-te iute de ei, cât încă mai poţi. Altminteri…

Nu, şuieră Masca din mintea mea. Opreşte-te şi omoară-i. Sunt doar unsprezece. Floare la ureche. O poţi face cu ochii închişi.

Trebuia să-l fi ucis imediat pe efritul din camera mortuară. Helene şi-ar bate joc de mine dacă ar şti că am încercat să ajut creatura, în loc să-mi dau seama ce era.

Helene. Mi-aş pune paloşele la bătaie că a ajuns deja într-o sală de interogatorii. Marcus – sau Împăratul Marcus, cum e numit acum – i-a ordonat să mă execute. Ea a dat greş. Mai rău, mi-a fost cea mai apropiată confident vreme de paisprezece ani. Niciunul dintre aceste păcate nu va rămâne nepedepsit – nu acum, când Marcus are puterea absolută.

Helene e la mâna lui şi o va face să sufere. Din cauza mea. Aud din nou efritul: Omul cu coasa!

Îmi trec prin cap amintiri din a Treia Încercare. Tristas murind de sabia lui Dex. Demetrius prăbuşindu-se. Leander prăbuşindu-se.

Un strigăt de undeva din faţă mă aduce cu picioarele pe pământ. Câmpul de luptă e templul meu. Vechea incantaţie a bunicului îmi revine în minte când am mai mare nevoie de ea. Sabia mi-e preot. Dansul morţii mi-e rugăciune. Lovitura de graţie mi-e iertarea păcatelor.

Lângă mine, Laia gâfâie, abia se târăşte. Mă încetineşte. Ai putea-o abandona, îmi şopteşte o voce vicleană. Singur, te-ai mişca mai iute. Amuţesc vocea asta. În afară de faptul evident că i-am promis s-o ajut în schimbul libertăţii mele, ştiu că ar face orice să ajungă la Închisoarea Kauf – la fratele ei –, inclusiv să încerce să-şi croiască singură drum până acolo.

Caz în care ar muri.

— Mai repede, Laia. Sunt prea aproape.

Se năpusteşte înainte. Pereţi de cranii, oase, cripte şi pânze de păianjen trec şi dispar pe lângă noi. Suntem mult mai la sud faţă de unde ar trebui să fim. Am trecut de mult de tunelul unde am ascuns proviziile menite să ne ajungă săptămâni în şir.

Catacombele huruie şi se zgâlţâie, trântindu-ne la pământ pe amândoi. Printr-un canal colector de deasupra noastră pătrunde miros de foc şi moarte. Câteva clipe mai târziu, o explozie sfâşie aerul. Nu-mi bat capul să mă gândesc ce-ar putea fi. Nu contează decât că soldaţii din spatele nostru au încetinit, la fel de îngrijoraţi ca mine pentru cât de nesigure sunt tunelurile. Profit de ocazie şi mai adaug nişte zeci de metri între noi. O tai printr-un tunel lateral şi acolo mă retrag în întunericul profund al unei firide.

— Crezi că ne vor găsi? şopteşte Laia.

— Sper că nu…

Din direcţia în care ne îndreptăm sclipesc lumini şi se aude tropăit de cizme. Doi soldaţi cotesc în tunel şi torţele lor ne luminează pe deplin. Se opresc o secundă, uluiţi probabil de prezenţa Laiei, de lipsa măştii mele. Pe urmă îmi observă armura şi paloşele, iar unul dintre ei scoate un fluierat ascuțit care urmează să-i atragă încoace pe toţi soldaţii care-l aud.

Corpul meu preia controlul. Înainte să apuce soldaţii să-și tragă săbiile din teacă, arunc pumnale care li se înfig în carnea moale a gâtului. Cad fără să scoată un sunet, iar torţele lor sfârâie pe pământul umed al catacombei.

Laia iese din firidă cu mâinile la gură.

— E-Elias…

Eu intru înapoi, forțând-o să facă la fel, și-mi pregătesc paloşele trăgându-le ușor din tecile lor. Mi-au mai rămas patru pumnale de aruncat. Nu-s de-ajuns.

— Dobor cât de mulţi pot, îi spun. Ţine-te deoparte. Indiferent cât ar părea situaţia de neagră, nu te amesteca şi nu încerca să mă ajuţi.

Ultimele vorbe mi se desprind de pe buze exact când soldaţii care ne urmăreau apar din tunelul pe care tocmai l-am părăsit. Sunt la cinci metri. Patru. În mintea mea pumnalele au zburat deja, şi-au atins deja ţinta. Mă năpustesc afară din firidă şi le expediez. Primii patru legionari cad fără zgomot, unul după altul, ca grâul secerat. Al cincilea se prăbușește după ce îl tai cu paloşul. Țâșnește sânge şi îmi simt fierea în gât. Nu gândi. Nu şovăi. Doar curăţă drumul.

Alţi şase auxiliari apar în urma celor cinci. Unul îmi sare în spate şi îl expediez cu un cot în faţă. O clipă mai târziu, mă atacă alt soldat. Primeşte un genunchi în dinţi, urlă şi se apucă de nasul rupt şi gura sângerândă. Răsucire, lovitură, pas lateral, atac.

În spatele meu, Laia ţipă. Un auxiliar o trage afară din firidă, cu un pumnal la gât. Rânjetul soldatului se transformă în urlet. Laia i-a înfipt un pumnal în coaste. Îl scoate acum, iar bărbatul fuge împleticindu-se.

Mă întorc spre ultimii trei soldaţi. O rup la fugă.

Îmi adun cuţitele cât ai clipi. Laia tremură din tot corpul văzând măcelul din jurul nostru. Şapte morţi. Trei răniţi care gem şi încearcă să se ridice în picioare. Se uită la mine şi face ochii mari la vederea paloşelor şi armurii mele însângerate. Mă copleşeşte ruşinea atât de tare, încât îmi doresc să pot intra în pământ. Acum vede cât sunt de putred în adâncul meu. Ucigaş! Moartea însăşi!

— Laia, încep eu, dar un vaier prelung răsună în tunel şi pământul se cutremură.

Prin canalul de scurgere aud ţipete, voci care strigă şi reverberaţia asurzitoare a unei explozii colosale.

— Ce mama iadului…

— Este Rezistența Cărturarilor, îmi strigă Laia acoperind larma. Se revoltă!

N-apuc s-o întreb cum de are o asemenea informație extraordinară, pentru că în aceeaşi clipă văd străfulgerări argintii în tunelul din stânga.

— Cerule, Elias!

Laia are vocea gâtuită şi ochii mari. Una dintre Măştile care se apropie este uriaşă, mai mare decât mine cu peste zece ani şi necunoscută. Cealaltă e mică, aproape insignifiantă. Calmul chipului ei mascat contrazice furia rece pe care o emană prin toţi porii.

Mama mea. Comandantul.

Din dreapta bubuie cizme, în timp ce fluierele adună tot mai mulţi soldaţi. Prinşi în capcană.

Tunelul e străbătut din nou de un vaier.

— Treci în spatele meu! îi spun scurt Laiei.

Nu mă aude.

— Laia, la naiba, treci… ahhh…

Laia plonjează direct în stomacul meu, un salt lipsit de graţie şi disperat, atât de neaşteptat încât mă dărâmă în una dintre criptele din perete. Trec direct prin pânza de păianjen care o ascunde şi aterizez cu spatele pe un sicriu de piatră. Laia ajunge pe jumătate peste mine, pe jumătate între sicriu şi peretele criptei.

Combinaţia pânze de păianjen, criptă şi fată caldă mă dă peste cap, abia sunt în stare să bâigui:

— Tu eşti ne…

BUM! Tavanul tunelului în care tocmai stăteam se prăbuşeşte dintr-odată cu un huruit răsunător, intensificat de exploziile din oraş. O acopăr pe Laia cu trupul meu, cu braţele în jurul capului ei, ca s-o feresc de suflul de aer. Dar cripta e ceea ce ne salvează. Tuşim de la valul de praf împrăştiat de explozie, iar eu sunt cât se poate de conştient că dacă Laia n-ar fi gândit rapid, am fi fost amândoi morţi.

Huruitul încetează şi prin praf începe să se zărească lumina soarelui. Din oraş răsună ţipete. Mă ridic cu grijă dedeasupra Laiei şi mă întorc spre intrarea în criptă, acum pe

jumătate blocată de bolovani. Mă uit după ce a mai rămas din tunel. Nu mare lucru. Surparea e totală şi nu se vede nicio Mască.

Mă caţăr afară din criptă, parțial târându-mă, parțial trăgând-o după mine peste dărâmături pe Laia, care tot mai tuşeşte. Praf şi sânge – nu al ei, zic eu – îi curg pe faţă şi bâjbâie după ploscă. I-o duc la buze. După câteva înghițituri, se ridică în picioare.

— Pot… Pot să merg.

Tunelul din stânga este blocat de pietre, dar o mână împlătoşată le aruncă cât colo. Ochii cenuşii şi părul blond al Comandantului se zăreşte prin praf.

— Haide!

Îmi ridic gulerul ca să ascund rombul Academiei Blackcliff tatuat pe gât. Ne căţărăm pe dărâmăturile catacombelor spre străzile pline de zgomot ale Serrei.

Pe toţi dracii!

Nimeni nu pare să fi observat prăbuşirea străzii de deasupra criptelor – toată lumea e ocupată să se uite la coloana de foc care se înalță spre cerul albastru şi încins: vila guvernatorului arde ca un rug funerar al Barbarilor. În jurul porţilor ei înnegrite şi în imensa curte pătrată din faţă, zeci de soldaţi Războinici se luptă corp la corp cu sute de rebeli îmbrăcaţi în negru – luptătorii Rezistenţei Cărturarilor.

— Pe-aici!

Mă îndepărtez de vila guvernatorului, doborând în drum doi rebeli, şi mă îndrept spre strada următoare. Dar şi acolo au izbucnit focuri şi se întind iute, iar pe jos e plin de trupuri. O apuc pe Laia de mână şi alergăm spre altă stradă lăturalnică, doar ca să descoperim că şi asta este la fel de distrusă ca prima.

Peste zăngănitul armelor, peste ţipete şi vuietul flăcărilor, bat frenetic tobele din turnurile de apărare ale Serrei, cerând trupe suplimentare în Cartierul Aristocraţilor, în Cartierul Străinilor, în Cartierul Armelor. Alte turnuri raportează că mă aflu lângă vila guvernatorului şi ordonă tuturor detaşamentelor disponibile să se alăture vânătorii mele.

Chiar dincolo de vilă, un cap blond și palid răsare dintre dărâmăturile tunelului prăbuşit. La naiba! Suntem aproape de mijlocul pieţii, lângă o fântână plină de cenuşă cu o statuie a unui cal cabrat. O împing pe Laia într-acolo şi ne ghemuim, căutând cu disperare o cale de scăpare din faţa Comandantului şi a urmăritorilor Războinici. Dar toate clădirile şi toate străzile care duc în piaţă par să fie în flăcări.

Uită-te mai bine! Comandantul se va arunca în lupta din piaţă dintr-o clipă în alta, îşi va pune la bătaie toată înspăimântătoarea ei pricepere ca să ne dea de urmă.

Mă uit în spate cum îşi scutură armura de praf, netulburată de haosul din jur. Liniştea ei îmi ridică părul de pe ceafă. Şcoala i-a fost distrusă, fiul şi inamicul ei a evadat, peste oraş s-a abătut un dezastru absolut. Şi totuşi, ea rămâne de un calm imperturbabil.

— Acolo!

Laia mă apucă de braţ şi îmi arată o alee ascunsă de taraba răsturnată a unui negustor. Ne facem mici și alergăm spre ea, iar eu mulţumesc cerului pentru agitaţia care îi împiedică pe Cărturari şi pe Războinici să ne observe.

Ajungem pe alee în câteva clipe, iar când să ne afundăm în ea, risc și arunc o privire în spate – doar una, cât să mă asigur că mama nu ne-a văzut.

Răscolesc haosul cu ochii – un grup de luptători ai Rezistenţei dau năvală peste doi legionari, o Mască se luptă cu zece rebeli odată – până la dărâmăturile tunelului, unde stă ea. O sclavă Cărturăreasă bătrână încearcă să scape din prăpăd şi face greşeala să-i iasă în cale. Mama

îi înfige paloşul în inimă cu cruzimea ei obişnuită. Când trage lama afară, nu se uită la sclavă. Se uită la mine. Privirea ei traversează piaţa de parcă am fi conectaţi, de parcă mi-ar cunoaşte fiecare gând.

Zâmbeşte.

21534351_10155325186719823_1923821178_o