Posted in Exclusiv, New

Fragment Fandom de Anna Day la Editura Rao

Crezi că merită să mori pentru o fantezie?

Cum ar fi să te trezești că ești Katniss (Jocurile foamei)? Sună tentant, nu? Dar realizezi repede că nu știi să tragi cu arcul, să te cațări în copaci și că nu stăpânești nicio tehnică de supraviețuire. Nu e cazul să intri în panică, poți oricînd să revii acasă, în lumea reală și să te întorci la statutul tău comod de fan care-și admiră eroii de departe. Dar dacă acest lucru nu ar fi posibil? Asta i se întâmplă lui Violet, care pătrunde în lumea la care visa. Ea îi ia locul eroinei favorite, cu tot ce presupune asta: aventuri, dragoste, dramă. Însă tânăra află că iubește ordinea și lucrurile previzibile mai mult decât se aștepta. Ea se descoperă pe sine, află că vrea să simtă că e vie și adevărată. Fantezie periculoasă este romanul de debut al Annei Day. Apărut în ianuarie la editura britanică Chicken House, cartea a înregistrat una dintre cele mai mari viteze de vânzare a titlului pe plan internațional. Astfel, pe parcursul anului 2018, aceasta va apărea  în Australia, Brazilia, Canada, China, Cehia, Danemarca, Estonia, Franța, Germania, Italia, Israel, Letonia, Lituania, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Romania, Russia, Spania, Suedia, Turcia, Statele Unite.

snapseed

Fragment

Fandom – Fantezie periculoasă, Anna Day
Pentru Ellie şi Charlie
Prolog
Peste exact o săptămână, voi atârna în ştreang.
Voi fi spânzurată pentru prietenii mei, familia mea și, mai presus de orice, pentru dragoste. Un gând care
oferă surprinzător de puţină alinare când mă gândesc la sfoara care se va strânge în jurul gâtului meu, la
picioarele care‑mi vor atârna căutând pământul solid, la mâinile mele zbătându‑se… dansând suspendate
în aer.
Azi‑dimineaţă nu știam nimic. Azi‑dimineaţă eram la Comic Con1
, inhalând mirosul de hotdog, de
transpiraţie și de parfum, privind cu nesaţ costumele viu colorate, bliţurile aparatelor de fotografiat,
tobele și viorile. Iar ieri eram la școală, stresându‑mă cu niște tâmpenii de prezentări la engleză și dorindu
‑mi să mă aflu în altă parte. Ai grijă ce‑ţi dorești, pentru că uneori realitatea chiar e nasoală.
CAPITOLUL 1
Încep să mă ridic, realizez că fusta lungă mi s‑a lipit de coapse și dezlipesc ușor bumbacul de pe piele.
– Hai că poţi, îmi șoptește Katie.
Nu răspund. De ce m‑oi fi oferit pentru tâmpenia asta de prezentare? Vorbitul în public nu e nici pe
departe punctul meu forte. Să fim serioși, orice trebuie făcut în public nu e punctul meu forte.
– Oricând ești gata, Violet, spune domnișoara Thompson.
Mai trag o dată de materialul fustei și merg în faţa clasei. Deodată, mă simt foarte mică, de parcă toţi
colegii mei ar arunca din ochi raze care micșorează. Violet, micșorându‑se. Gândul mă face să râd, așa că
acum par și descumpănită, și agitată.
Domnișoara Thompson îmi zâmbește de la biroul ei care abia se mai ţine.

1 Comic Con – convenţie pentru fanii benzilor desenate şi ai genului science‑fiction (n.tr.)
Fandom – Fantezie periculoasă, Anna Day
– Deci, Violet, spune‑ne despre romanul tău preferat, care este…?
– Dansul pe eșafod, de Sally King, zic eu.
Un mormăit colectiv vine dinspre băieţii aflaţi în ultimul rând, însă este doar o dezamăgire simulată. I‑am
văzut la cinema, acum mai puţin de‑un an, când s‑a lansat ecranizarea și, din câte‑mi amintesc, toţi au
plecat de acolo cu ochii suspect de roşii. Trag adânc aer în piept și încep să vorbesc.
– Odată ca niciodată, trăia o specie cunoscută sub numele de oameni. Aceştia erau foarte inteligenţi și
ambiţioși, dar erau și lacomi; sufereau de o lăcomie care ajungea până la obsesia continuă pentru
perfecţiune – corpul perfect, mintea perfectă și viaţa perfectă. La sfârșitul secolului XX, obsesia aceasta a
generat primul val de oameni îmbunătăţiţi genetic.
Mă opresc, ca să punctez dramatismul, și privesc spre clasă. Speram să îi găsesc captivaţi, privindu‑mă cu
ochii măriţi de curiozitate; în schimb, ei par pe jumătate adormiţi.
– OIM. Oameni îmbunătăţiţi genetic. Înalţi, puternici, arătoși, având coeficientul de inteligenţă peste 130.
N‑a durat mult până când OIM‑ii s‑au mutat în zone frumoase de la ţară, numite Pășuni, zone în care nu
existau boli și nici infracţionalitate.
Îmi mut greutatea de pe un picior pe altul, îmi dau părul de pe ochi și alung gândul ăla exasperant, dintr‑
o parte întunecată și nefolosită a creierului meu, care îmi spune că mă fac de râs.
– Dar cum rămâne cu oamenii neîmbunătăţiţi genetic? Oamenii normali, ca mine și ca voi? Ei au ajuns să
fie cunoscuţi sub denumirea de Imperfecţi. Imperfecţii, blocaţi în vechile orașe – Londra, Manchester,
Paris, Moscova –, unde duceau o viaţă plină de boli și de infracţionalitate, închişi în spatele unor ziduri
kilometrice, şerpuitoare, şi obligaţi să se supună, prin bombardamente neîncetate. Doar cei mai puternici
și mai capabili Imperfecţi puteau pătrunde pe Pășuni, unde îi slujeau pe OIM‑i.
Cuvântul „om“ nu mai era rostit… devenise interzis.
Erau doar OIM‑i și Imperfecţi…
– Deci, eu sunt un Imperfect, intervine Ryan Bell, din spatele clasei. Asta zici?
Perfect! Exact ce‑mi trebuia, un agitator. Și mi‑ar fi plăcut să am tupeul să‑i spun că el ar trebui să știe,
după ce a stat cu șerveţelele lipite de nas, timp de două ore, cât a durat filmul.
– Tacă‑ţi gura, Bell, prostănacule, zice Katie.
Părul ei roșu formează un arc perfect când se întoarce și‑l privește în ochi. Nu‑i văd trăsăturile, dar știu
că‑i aruncă privirea aia, când își îngustează ochii verzi ca mazărea și strânge buzele.
– Nu‑i nimic imperfect la mine, zice Ryan.
Katie scoate un zgomot ciudat, ceva între râs și tușit.
Domnișoara Thompson se încruntă.
Fandom – Fantezie periculoasă, Anna Day
– Ryan, cred că Violet încearcă să spună că toţi suntem Imperfecţi. Asta dacă nu cumva oi fi tu vreun
superom din viitor, lucru de care chiar mă îndoiesc.
Respiră adânc. Ignoră buzele amorţite.
– Ca să se asigure de continua subjugare a Imperfecţilor, OIM‑ii se adunau în fiecare săptămână în
amfiteatre mari și urmăreau cum Imperfecţii erau spânzuraţi; un eveniment pe care îl numeau Dansul pe
eșafod. Dar unii Imperfecţi refuzau să‑și accepte soarta și formaseră o grupare rebelă, hotărâtă să
reintroducă drepturile de bază ale Imperfecţilor. Liderul grupării se numea Thorn.
Scotocesc prin hârtiile mele și‑i găsesc poza. Un cadru din film. Domnișoara Thompson trage poza dintre
degetele mele umede și o prinde pe perete. Imaginea lui Thorn nu reușește să‑i redea puterea și
determinarea. Așa mic, arată doar ca un fel de sclav‑pirat‑erou de acţiune, îmbrăcat din cap până‑n
picioare în piele neagră și cu un plasture pentru ochi care‑i traversează faţa rafinată.
– Thorn clocise un plan elaborat, prin care să pună mâna pe secretele guvernului OIM‑ilor, aşa că îi rugă
pe doi dintre cei mai de încredere oameni ai lui să recruteze o tânără Imperfectă.
Au recrutat‑o pe Rose. Rose. Eroina acestei povești. Înflăcărată, impulsivă, curajoasă. În fiecare zi, fără
excepţie, îmi doream să fiu ca ea. Și până acum, iată cât reușeam…
Înflăcărare: Porecla mea este Violet, virgina.
Impulsivitate: Mi‑am petrecut două zile pregătind prezentarea asta.
Curaj: Faţa a început să‑mi transpire.
De fapt, singurul lucru pe care îl avem în comun este pielea deschisă la culoare și preferinţele în materie
de bărbaţi. Schiţez din cap un gest de aprobare către domnișoara Thompson, care înţelege semnul și se
deplasează până la tabla albă interactivă. Un videoclip de pe YouTube se lansează în acţiune – scena de
început a filmului. Camera e focalizată pe Rose, în timp ce aceasta se caţără pe zidul exterior al
amfiteatrului. Arată bestial, cu părul negru care‑i cade răvășit pe spate. Momentul în care ajunge în partea
de sus a zidului e însoţit de muzica însufleţitoare a viorilor.
Camera trece pe spectatorii din amfiteatru. O mulţime de OIM‑i și feţele lor frumoase, cerând sânge de
Imperfecţi. Nouă Imperfecţi condamnaţi sunt aduși pe o platformă din lemn, unde li se pune ștreangul în
jurul gâtului. Eu știu deja că urmează să fie eliberaţi în doar câteva momente și tot simt un sentiment de
neliniște în stomac. Arunc o privire cu coada ochiului la colegii mei. Chiar par îngrijoraţi, absorbiţi. În colţul
gurii mi se strecoară un zâmbet.
Președintele OIM‑ilor apare pe un ecran uriaș din spatele platformei și‑i prezintă pe Imperfecţii
condamnaţi, punctând presupusele acuzaţii: furt, viol, crimă. Camera se reîntoarce la Rose, care pozează
cu părul negru zbătându‑i‑se peste ochi – știe că Imperfecţii sunt vinovaţi doar de sărăcie și de foame.
Scoate o grenadă de la centură şi o duce la buze, apoi o aruncă spre mulţimea de dedesubt.
Videoclipul se sfârșește chiar înainte ca bomba să explodeze.
Mă întorc cu faţa către clasă, însufleţită de interesul lor subit.
Fandom – Fantezie periculoasă, Anna Day
– În timp ce OIM‑ii erau distrași de bombă, rebelii lansară o misiune de recuperare, salvându‑i din ștreang
pe Imperfecţii condamnaţi. Rose coborî tiptil de pe zid fără să fie detectată, asigurându‑și aprecierea în
ochii rebelilor. Aşa că Thorn a trimis‑o pe Rose în cea mai periculoasă misiune a rebelilor de până atunci:
misiunea Harper. Rose s‑a infiltrat pe proprietatea Harper, de pe Pășuni, prefăcându‑se a fi o servitoare
pentru stăpânul casei, Jeremy Harper, un reprezentant sus‑pus al OIM‑ilor. S‑a împrietenit repede cu fiul
lui Jeremy, aflând astfel informaţii secrete ale OIM‑ilor. Fiul lui Jeremy era un OIM pe nume Willow.
Willow. Principalul motiv pentru care‑mi doresc să fiu Rose. Și, deși mâinile încă‑mi tremură din cauza
adrenalinei care‑mi aleargă prin vene, continui să‑i ţin fotografia pentru ca întreaga clasă s‑o vadă. Pur
și simplu nu pot suporta ideea ca o piuneză să‑i străpungă faţa perfectă. M‑am holbat la poster ore întregi
și am memorat fiecare contur al trăsăturilor lui – pielea de culoarea caramelului și pomeţii. Aud câteva
fete oftând, apoi vreo două „uau‑uri“ urmate de o serie de chicote. Îi vâr imaginea înapoi în teancul de
notiţe, simţind cum un sentiment de posesivitate mușcă din mine.
– Spionajul și stabilirea de relaţii cu un OIM erau două infracţiuni care se pedepseau cu moartea pentru
orice Imperfect suficient de ghinionist încât să fie prins. Dar Willow era bun și frumos, iar Rose a realizat
repede că ameninţarea venea din forţa sentimentelor pe care le nutrea pentru el. Incapabilă să‑l trădeze,
a fugit din vilă fără să dezvăluie că făcea parte dintre rebeli. S‑a întors în orașul Imperfecţilor, informându
‑l pe Thorn că misiunea Harper fusese un eșec…
– Plictisitor, face Ryan.
– Ryan, te rog!sare domnișoara Thompson. Nu te mai trezi vorbind, ești în clasele terminale și am pretenţii
de la tine, spune ea, apoi se întoarce, zâmbind, cu faţa spre mine. Și cred că am ajuns la o răsturnare de
situaţie, un moment crucial, nu‑i așa, Violet?
Dau din cap, încuviinţând, și spun:
– Rose a fugit de la vilă ca să‑l protejeze, l‑a pus pe Willow înaintea rebelilor. A ales dragostea.
– Da. Un exemplu despre cum romanele comerciale și moderne încă urmează structura unei intrigi
tradiţionale… Continuă.
– Willow s‑a deghizat în Imperfect și a urmărit‑o pe Rose peste tot prin oraș, disperat s‑o recâștige. Dar
a fost capturat de rebeli și, în cele din urmă, a aflat de planul iniţial al lui Rose de a‑l trăda. Cu inima frântă
și ţinut prizonier, părea că‑și pierduse orice speranţă.
Rose i‑a spus însă că‑l iubea cu adevărat și au evadat amândoi din tabăra rebelă, hotărâţi să‑și croiască
o nouă viaţă împreună.
Totuși, uneori, dragostea nu învinge toate obstacolele. Au fost găsiţi de autorităţile OIM‑ilor, iar Rose a
fost dusă la Dansul pe eșafod, unde a fost acuzată de seducerea unui inocent băiat OIM.
Încă un videoclip de pe YouTube. Rose la Dansul pe eșafod, dar, de data asta, ea este cea care se află pe
platforma din lemn din faţa amfiteatrului, cu ștreangul în jurul gâtului, înconjurată de mulţimea de OIM‑
i însetată de sângele ei.
Fandom – Fantezie periculoasă, Anna Day
– OPRIȚI‑VĂ! exclamă Willow, sărind spectaculos pe scenă. Sunt Willow Harper și Imperfecta pe care vreţi
să o spânzuraţi are un nume. Rose. Și este cea mai curajoasă și mai bună persoană pe care am cunoscut‑
o. Imperfectă sau OIM, e om. Nu e nici seducătoare, nici infractoare. Este prietena mea cea mai bună și o
iubesc din toată inima. Se oprește, privindu‑i faţa hotărâtă. Te iubesc, Rose.
– Și eu te iubesc, răspunde ea printre lacrimi.
Știu ce urmează să se întâmple, bineînţeles că știu, dar tot simt greutatea lacrimilor pe genele de jos și o
nevoie copleșitoare de a pătrunde în acea imagine bidimensională și de a tăia funia.
Trapa de sub picioarele lui Rose se deschide. Trupul îi cade, iar picioarele i se zbat și i se lovesc într‑un
ultim dans. Videoclipul se oprește. Nimeni nu scoate o vorbă.
În cele din urmă, domnișoara Thompson rupe tăcerea.
– Ce punct culminant minunat a creat autorul! Dar cu siguranţă trebuie să existe un soi de deznodământ.
Dau din cap că da și trec la ultima pagină cu notiţe, boţită.
– Willow a coborât trupul lipsit de viaţă al lui Rose, udându‑i faţa cu lacrimile sale. A strigat plin de mânie
la OIM‑i pentru că au permis continuarea crimelor, susţinute de către guvern, și i‑a implorat să i se
alăture. OIM‑ii au fost atât de mișcaţi de această imagine tragică, încât au distrus cu totul eșafodul. În
sfârșit, Dansul pe eșafod a fost interzis. Moartea lui Rose a declanșat o revoluţie, iar Imperfecţii și OIM‑ii
și‑au spus unii altora oameni din nou. Pereţii par să‑mi absoarbă ultimele cuvinte și reușesc cumva să
înghit, chiar dacă am gura uscată. Din nou, tăcere. Mi‑aș fi dorit ca Alice să fie aici; ar fi bătut din palme și
ar fi strigat Bis! și toţi ceilalţi s‑ar fi luat după ea. Mă uit pentru o clipă la Katie. Îmi face semn cu ochiul.
Nu‑i chiar manifestarea publică de încurajare pe care mi‑o imaginam, dar tot mă face să mă simt bine.
– Mulţumesc, Violet, spune domnișoara Thompson, privindu‑mă peste rama ochelarilor. Ai avut o
prezentare foarte frumoasă.
– Mulţumesc, am vrut să mă ridic la înălţimea cărţii.
Domnișoara Thompson zâmbește.
– Îmi dau seama de asta după toate nuanţele pe care le‑ai folosit. Vom face din tine o scriitoare.
Mă îmbujorez, plină de încântare. Scrisul a fost întotdeauna chestia lui Alice – nici n‑am îndrăznit să visez
la asta până acum.
– Mulţumesc, domnișoară Thompson.
Lingușitoareo. Animăluţ de companie al profei ce ești, se șușotește din spatele clasei.
Mă întorc înapoi în bancă. Katie mă împunge și‑mi șoptește:
– A fost foarte bine.
Însă tot îi aud pe Ryan și pe complicii lui cum râd pe înfundate, cuvintele lor pierzându‑se unele într‑
altele, și încep să simt din nou cum îmi ard și mă furnică obrajii și nenorocitele de notiţe mi se tot lipesc
Fandom – Fantezie periculoasă, Anna Day
de palme. Rose nu s‑ar fi pierdut cu firea în halul ăsta. Am lăsat părul să‑mi cadă pe faţă ca un scut
întunecat și ondulat.
– Iată, deci, spune domnișoara Thompson. Am ascultat intriga a trei romane foarte diferite și am observat
totuși cum toate urmează, în mare, aceeași structură.
Sună clopoţelul, acompaniat de zgomotul de cărţi, stilouri și rucsacuri strânse la repezeală.
Katie mă ajută să dezlipesc hârtia de pe palmele‑mi umede.
– Frate, dar chiar iubești blestemata aia de carte.
– Mda.
– Să‑ţi fi văzut faţa când l‑ai pomenit pe Willow.
– Așa e faţa mea.
Flutură din gene.
– Dar Willow era bun și frumos, iar Violet – scuze, adică Rose – a realizat repede că ameninţarea cea mai
mare venea din partea hormonilor care nu‑i dădeau pace, spune ea ţuguindu‑şi buzele, ceea ce‑i făcu
pistruii de pe nas să se întindă.
– Tacă‑ţi fleanca!
Râd. Katie mă face mereu să râd. Întreaga tensiune mi se scurge din corp și reușesc, în cele din urmă, să
vâr notiţele în geantă, care se pierd prin dezordinea din ea. Katie s‑a mutat din Liverpool în Londra abia
vara trecută, deci nu ne știm de prea mult timp, dar între noi s‑a stabilit imediat o legătură. E amuzantă
și spune totul cu o faţă complet inexpresivă, folosind toate insultele alea care te fac să leşini de râs, cum
ar fi „scârnăvie“ și „nătăfleaţă“. Vorbește cu un ușor accent specific zonei Liverpool, care o face mereu să
pară că este cu picioarele pe pământ – odată, tata a numit‑o „Sarea pământului“. Totuși, arată de parcă
ar fi dintr‑un roman de Jane Austen, cu trăsăturile ei ca de păpușă și părul roșu‑deschis… De fapt, cântă
la violoncel. Singurul instrument pe care eu îl folosesc este Xbox‑ul.
– Nu‑ţi bate capul cu Bell, te place, zice ea.
– Mda, sigur. S‑a rușinat că eu și Alice l‑am prins bocind la cinematograf anul trecut.
– Haide, măi, doar știi că ești focoasă, spune ea, dându‑și părul pe spate.
Râd.
– Da. Transpir de parcă cine ştie ce‑am făcut.
– Doar pentru că nu ai un metru optzeci și părul blond, ca alţii.
Se referă la Alice. Nu răspund. E greu când prietena ta cea mai bună arată ca un supermodel. Un sâmbure
de invidie îmi încolţește
în inimă și mă urăsc pentru asta. Ne alăturăm gloatei de elevi de pe coridor, care se grăbesc să plece acasă.
Fandom – Fantezie periculoasă, Anna Day
– Nu‑mi vine să cred că n‑ai citit încă Dansul pe eșafod; e ca un ritual de iniţiere.
Mulţimea îmi acoperă vocea și mă simt încă o dată neînsemnată.
– Păi, n‑am nevoie să știu. Ar trebui să avertizezi că dai detalii.
– Dar nici măcar n‑ai văzut filmul.
– Îţi spun încă o dată: avertizare pentru detalii nedorite.
Ne croim drum, lovind din coate, printr‑un grup de fete de clasa a noua, care nu par să știe regula nescrisă
de a se da din calea celor din clasele terminale.
Din întâmplare‑intenţionat, o calc pe picior pe o fată blondă.
– Da, dar Russell este extrem de potrivit. Vorbesc de Russell Jones, actorul care joacă rolul lui Willow.
– Serios? N‑ai zis niciodată asta. Uite‑o Alice.
Katie nu‑și pierde nicio clipă zâmbetul de pe faţă, dar se vede cum îi dispare veselia din ochi. Ca și mine,
a învăţat să‑și dea seama când se apropie Alice doar citind asta pe faţa celorlalţi. Fiecare mascul întoarce
privirea, fiecare fată tace și ridică din sprâncene.
Într‑o clipă, mulţimea se despică de parcă ar fi Marea Roșie, doar că acest Moise are picioare lungi și
bronzate, care înghit podeaua când se repede spre noi. Un zâmbet îi luminează faţa perfectă și ovală. A
avut mereu zâmbetul ăsta, încă de când am cunoscut‑o, în prima zi de școală primară – genul ăla de
zâmbet care te face s‑o ierţi pentru că e atât de frumoasă.
Se oprește brusc în mijlocul coridorului, încrezătoare că n‑o să fie împinsă de mulţime.
– Deci, cum a fost?
– A fost aiurea, zic eu.
Katie mă bate pe spate.
– Nu, a fost super.
– Mda, a fost o super‑aiureală, adaug eu.
Alice își vântură peste umăr părul deschis la culoare.
– Nu‑ţi bate capul, Vi, clar n‑au cum să înţeleagă frumuseţea din Dansul pe eșafod – niște filistini, zice și
apoi îi aruncă o privire plină de subînţeles lui Katie.
– Nu‑i ca și când ar fi un text de Shakespeare, mormăie Katie.
Alice oftează.
– Mi‑aș fi dorit să fiu în fosta clasă a domnişoareai Thompson, unde se fac mult mai multe chestii mișto
decât facem noi. Dezvoltarea acţiunii; aș fi putut să contribui şi eu cu ceva, spune ea.
Fandom – Fantezie periculoasă, Anna Day
Iubește să ne amintească faptul că este un star în ascensiune în ceea ce privește literatura fanfic2
. Scrie
tot felul de chestii noi bazate pe Dansul pe eșafod, se joacă pornind de la acest subiect și face personajele
să se plieze pe orice vrea ea. E ciudat că simte nevoia să facă asta când în viaţa reală e as la a‑i face pe
oameni să facă orice vrea ea – poate că tocmai în scris își perfecţionează arta. Îmi înghit din nou
ghemotocul ăla de invidie.
– Domnișoara Thompson a spus că Violet ar putea deveni scriitoare, nu‑i așa, Vi? rosteşte Katie.
Alice mă privește din nou și‑mi face cu ochiul.
– Prostii. Îţi lipsește imaginaţia; n‑ai face decât să rescrii iar și iar Dansul pe eșafod. Își aruncă un braţ pe
după umărul meu și mă strânge. Ceea ce, evident, e un lucru bun.
Mirosul părului ei – flori de cireș și citronelă – îmi umple nările. Deodată mă simt specială pentru că Alice
mă îmbrăţișează în public. Katie se uită la ceas.
– Fetelor, trebuie să plec. Am oră de violoncel, dar ne vedem mâine, bine?
– Comic Con, spunem eu și Alice la unison.
Ne uităm una la alta și zâmbim. Așteptăm momentul ăsta de câteva luni; vom avea ocazia să‑l cunoaștem
pe Russell. Willow. Iar mi se usucă gura și simt fluturașii de încântare în stomac, sentimentul ăla de parcă
pielea mi‑a fost frecată din senin cu prosopul.
– Mergem costumate în personajele din Dansul pe eșafod, bine? rosteşte Alice.
– Da, Nate își aranjează costumul de sărbătoare, zic eu.
Nate este frăţiorul meu și iubește Dansul pe eșafod mai mult decât mine, dacă asta ar fi posibil, iar mama
a insistat să‑l iau și pe el. Mersi, mamă.
Katie pleacă.
– Ne vedem mâine, fetelor, spune ea peste umăr.

2 Prescurtare pentru Fan Fiction, un tip de ficţiune scrisă de către fanii unor romane, filme, seriale TV etc., ale căror
personaje şi intrigi reprezintă punctul de plecare şi sursa de inspiraţie (n.tr.)

Posted in Exclusiv

Fragment exclusiv Fandom de Anna Day curand la Editura Rao

Fandom – Fantezie periculoasă, Anna Day
Pentru Ellie şi Charlie
Prolog

snapseed
Peste exact o săptămână, voi atârna în ştreang.
Voi fi spânzurată pentru prietenii mei, familia mea și, mai presus de orice, pentru dragoste. Un gând care
oferă surprinzător de puţină alinare când mă gândesc la sfoara care se va strânge în jurul gâtului meu, la
picioarele care‑mi vor atârna căutând pământul solid, la mâinile mele zbătându‑se… dansând suspendate
în aer.
Azi‑dimineaţă nu știam nimic. Azi‑dimineaţă eram la Comic Con1
, inhalând mirosul de hotdog, de
transpiraţie și de parfum, privind cu nesaţ costumele viu colorate, bliţurile aparatelor de fotografiat,
tobele și viorile. Iar ieri eram la școală, stresându‑mă cu niște tâmpenii de prezentări la engleză și dorindu
‑mi să mă aflu în altă parte. Ai grijă ce‑ţi dorești, pentru că uneori realitatea chiar e nasoală.
CAPITOLUL 1
Încep să mă ridic, realizez că fusta lungă mi s‑a lipit de coapse și dezlipesc ușor bumbacul de pe piele.
– Hai că poţi, îmi șoptește Katie.
Nu răspund. De ce m‑oi fi oferit pentru tâmpenia asta de prezentare? Vorbitul în public nu e nici pe
departe punctul meu forte. Să fim serioși, orice trebuie făcut în public nu e punctul meu forte.
– Oricând ești gata, Violet, spune domnișoara Thompson.
Mai trag o dată de materialul fustei și merg în faţa clasei. Deodată, mă simt foarte mică, de parcă toţi
colegii mei ar arunca din ochi raze care micșorează. Violet, micșorându‑se. Gândul mă fa
Fandom – Fantezie periculoasă, Anna Day
– Deci, Violet, spune‑ne despre romanul tău preferat, care este…?
– Dansul pe eșafod, de Sally King, zic eu.
Un mormăit colectiv vine dinspre băieţii aflaţi în ultimul rând, însă este doar o dezamăgire simulată. I‑am
văzut la cinema, acum mai puţin de‑un an, când s‑a lansat ecranizarea și, din câte‑mi amintesc, toţi au
plecat de acolo cu ochii suspect de roşii. Trag adânc aer în piept și încep să vorbesc.
– Odată ca niciodată, trăia o specie cunoscută sub numele de oameni. Aceştia erau foarte inteligenţi și
ambiţioși, dar erau și lacomi; sufereau de o lăcomie care ajungea până la obsesia continuă pentru
perfecţiune – corpul perfect, mintea perfectă și viaţa perfectă. La sfârșitul secolului XX, obsesia aceasta a
generat primul val de oameni îmbunătăţiţi genetic.
Mă opresc, ca să punctez dramatismul, și privesc spre clasă. Speram să îi găsesc captivaţi, privindu‑mă cu
ochii măriţi de curiozitate; în schimb, ei par pe jumătate adormiţi.
– OIM. Oameni îmbunătăţiţi genetic. Înalţi, puternici, arătoși, având coeficientul de inteligenţă peste 130.
N‑a durat mult până când OIM‑ii s‑au mutat în zone frumoase de la ţară, numite Pășuni, zone în care nu
existau boli și nici infracţionalitate.
Îmi mut greutatea de pe un picior pe altul, îmi dau părul de pe ochi și alung gândul ăla exasperant, dintr‑
o parte întunecată și nefolosită a creierului meu, care îmi spune că mă fac de râs.
– Dar cum rămâne cu oamenii neîmbunătăţiţi genetic? Oamenii normali, ca mine și ca voi? Ei au ajuns să
fie cunoscuţi sub denumirea de Imperfecţi. Imperfecţii, blocaţi în vechile orașe – Londra, Manchester,
Paris, Moscova –, unde duceau o viaţă plină de boli și de infracţionalitate, închişi în spatele unor ziduri
kilometrice, şerpuitoare, şi obligaţi să se supună, prin bombardamente neîncetate. Doar cei mai puternici
și mai capabili Imperfecţi puteau pătrunde pe Pășuni, unde îi slujeau pe OIM‑i.
Cuvântul „om“ nu mai era rostit… devenise interzis.
Erau doar OIM‑i și Imperfecţi…
– Deci, eu sunt un Imperfect, intervine Ryan Bell, din spatele clasei. Asta zici?
Perfect! Exact ce‑mi trebuia, un agitator. Și mi‑ar fi plăcut să am tupeul să‑i spun că el ar trebui să știe,
după ce a stat cu șerveţelele lipite de nas, timp de două ore, cât a durat filmul.
– Tacă‑ţi gura, Bell, prostănacule, zice Katie.
Părul ei roșu formează un arc perfect când se întoarce și‑l privește în ochi. Nu‑i văd trăsăturile, dar știu
că‑i aruncă privirea aia, când își îngustează ochii verzi ca mazărea și strânge buzele.
– Nu‑i nimic imperfect la mine, zice Ryan.
Katie scoate un zgomot ciudat, ceva între râs și tușit.
Domnișoara Thompson se încruntă.
Fandom – Fantezie periculoasă, Anna Day
– Ryan, cred că Violet încearcă să spună că toţi suntem Imperfecţi. Asta dacă nu cumva oi fi tu vreun
superom din viitor, lucru de care chiar mă îndoiesc.
Respiră adânc. Ignoră buzele amorţite.
– Ca să se asigure de continua subjugare a Imperfecţilor, OIM‑ii se adunau în fiecare săptămână în
amfiteatre mari și urmăreau cum Imperfecţii erau spânzuraţi; un eveniment pe care îl numeau Dansul pe
eșafod. Dar unii Imperfecţi refuzau să‑și accepte soarta și formaseră o grupare rebelă, hotărâtă să
reintroducă drepturile de bază ale Imperfecţilor. Liderul grupării se numea Thorn.
Scotocesc prin hârtiile mele și‑i găsesc poza. Un cadru din film. Domnișoara Thompson trage poza dintre
degetele mele umede și o prinde pe perete. Imaginea lui Thorn nu reușește să‑i redea puterea și
determinarea. Așa mic, arată doar ca un fel de sclav‑pirat‑erou de acţiune, îmbrăcat din cap până‑n
picioare în piele neagră și cu un plasture pentru ochi care‑i traversează faţa rafinată.
– Thorn clocise un plan elaborat, prin care să pună mâna pe secretele guvernului OIM‑ilor, aşa că îi rugă
pe doi dintre cei mai de încredere oameni ai lui să recruteze o tânără Imperfectă.
Au recrutat‑o pe Rose. Rose. Eroina acestei povești. Înflăcărată, impulsivă, curajoasă. În fiecare zi, fără
excepţie, îmi doream să fiu ca ea. Și până acum, iată cât reușeam…
Înflăcărare: Porecla mea este Violet, virgina.
Impulsivitate: Mi‑am petrecut două zile pregătind prezentarea asta.
Curaj: Faţa a început să‑mi transpire.
De fapt, singurul lucru pe care îl avem în comun este pielea deschisă la culoare și preferinţele în materie
de bărbaţi. Schiţez din cap un gest de aprobare către domnișoara Thompson, care înţelege semnul și se
deplasează până la tabla albă interactivă. Un videoclip de pe YouTube se lansează în acţiune – scena de
început a filmului. Camera e focalizată pe Rose, în timp ce aceasta se caţără pe zidul exterior al
amfiteatrului. Arată bestial, cu părul negru care‑i cade răvășit pe spate. Momentul în care ajunge în partea
de sus a zidului e însoţit de muzica însufleţitoare a viorilor.
Camera trece pe spectatorii din amfiteatru. O mulţime de OIM‑i și feţele lor frumoase, cerând sânge de
Imperfecţi. Nouă Imperfecţi condamnaţi sunt aduși pe o platformă din lemn, unde li se pune ștreangul în
jurul gâtului. Eu știu deja că urmează să fie eliberaţi în doar câteva momente și tot simt un sentiment de
neliniște în stomac. Arunc o privire cu coada ochiului la colegii mei. Chiar par îngrijoraţi, absorbiţi. În colţul
gurii mi se strecoară un zâmbet.
Președintele OIM‑ilor apare pe un ecran uriaș din spatele platformei și‑i prezintă pe Imperfecţii
condamnaţi, punctând presupusele acuzaţii: furt, viol, crimă. Camera se reîntoarce la Rose, care pozează
cu părul negru zbătându‑i‑se peste ochi – știe că Imperfecţii sunt vinovaţi doar de sărăcie și de foame.
Scoate o grenadă de la centură şi o duce la buze, apoi o aruncă spre mulţimea de dedesubt.
Videoclipul se sfârșește chiar înainte ca bomba să explodeze.
Mă întorc cu faţa către clasă, însufleţită de interesul lor subit.
Fandom – Fantezie periculoasă, Anna Day
– În timp ce OIM‑ii erau distrași de bombă, rebelii lansară o misiune de recuperare, salvându‑i din ștreang
pe Imperfecţii condamnaţi. Rose coborî tiptil de pe zid fără să fie detectată, asigurându‑și aprecierea în
ochii rebelilor. Aşa că Thorn a trimis‑o pe Rose în cea mai periculoasă misiune a rebelilor de până atunci:
misiunea Harper. Rose s‑a infiltrat pe proprietatea Harper, de pe Pășuni, prefăcându‑se a fi o servitoare
pentru stăpânul casei, Jeremy Harper, un reprezentant sus‑pus al OIM‑ilor. S‑a împrietenit repede cu fiul
lui Jeremy, aflând astfel informaţii secrete ale OIM‑ilor. Fiul lui Jeremy era un OIM pe nume Willow.
Willow. Principalul motiv pentru care‑mi doresc să fiu Rose. Și, deși mâinile încă‑mi tremură din cauza
adrenalinei care‑mi aleargă prin vene, continui să‑i ţin fotografia pentru ca întreaga clasă s‑o vadă. Pur
și simplu nu pot suporta ideea ca o piuneză să‑i străpungă faţa perfectă. M‑am holbat la poster ore întregi
și am memorat fiecare contur al trăsăturilor lui – pielea de culoarea caramelului și pomeţii. Aud câteva
fete oftând, apoi vreo două „uau‑uri“ urmate de o serie de chicote. Îi vâr imaginea înapoi în teancul de
notiţe, simţind cum un sentiment de posesivitate mușcă din mine.
– Spionajul și stabilirea de relaţii cu un OIM erau două infracţiuni care se pedepseau cu moartea pentru
orice Imperfect suficient de ghinionist încât să fie prins. Dar Willow era bun și frumos, iar Rose a realizat
repede că ameninţarea venea din forţa sentimentelor pe care le nutrea pentru el. Incapabilă să‑l trădeze,
a fugit din vilă fără să dezvăluie că făcea parte dintre rebeli. S‑a întors în orașul Imperfecţilor, informându
‑l pe Thorn că misiunea Harper fusese un eșec…
– Plictisitor, face Ryan.
– Ryan, te rog!sare domnișoara Thompson. Nu te mai trezi vorbind, ești în clasele terminale și am pretenţii
de la tine, spune ea, apoi se întoarce, zâmbind, cu faţa spre mine. Și cred că am ajuns la o răsturnare de
situaţie, un moment crucial, nu‑i așa, Violet?
Dau din cap, încuviinţând, și spun:
– Rose a fugit de la vilă ca să‑l protejeze, l‑a pus pe Willow înaintea rebelilor. A ales dragostea.
– Da. Un exemplu despre cum romanele comerciale și moderne încă urmează structura unei intrigi
tradiţionale… Continuă.
– Willow s‑a deghizat în Imperfect și a urmărit‑o pe Rose peste tot prin oraș, disperat s‑o recâștige. Dar
a fost capturat de rebeli și, în cele din urmă, a aflat de planul iniţial al lui Rose de a‑l trăda. Cu inima frântă
și ţinut prizonier, părea că‑și pierduse orice speranţă.
Rose i‑a spus însă că‑l iubea cu adevărat și au evadat amândoi din tabăra rebelă, hotărâţi să‑și croiască
o nouă viaţă împreună.
Totuși, uneori, dragostea nu învinge toate obstacolele. Au fost găsiţi de autorităţile OIM‑ilor, iar Rose a
fost dusă la Dansul pe eșafod, unde a fost acuzată de seducerea unui inocent băiat OIM.
Încă un videoclip de pe YouTube. Rose la Dansul pe eșafod, dar, de data asta, ea este cea care se află pe
platforma din lemn din faţa amfiteatrului, cu ștreangul în jurul gâtului, înconjurată de mulţimea de OIM‑
i însetată de sângele ei.
Fandom – Fantezie periculoasă, Anna Day
– OPRIȚI‑VĂ! exclamă Willow, sărind spectaculos pe scenă. Sunt Willow Harper și Imperfecta pe care vreţi
să o spânzuraţi are un nume. Rose. Și este cea mai curajoasă și mai bună persoană pe care am cunoscut‑
o. Imperfectă sau OIM, e om. Nu e nici seducătoare, nici infractoare. Este prietena mea cea mai bună și o
iubesc din toată inima. Se oprește, privindu‑i faţa hotărâtă. Te iubesc, Rose.
– Și eu te iubesc, răspunde ea printre lacrimi.
Știu ce urmează să se întâmple, bineînţeles că știu, dar tot simt greutatea lacrimilor pe genele de jos și o
nevoie copleșitoare de a pătrunde în acea imagine bidimensională și de a tăia funia.
Trapa de sub picioarele lui Rose se deschide. Trupul îi cade, iar picioarele i se zbat și i se lovesc într‑un
ultim dans. Videoclipul se oprește. Nimeni nu scoate o vorbă.
În cele din urmă, domnișoara Thompson rupe tăcerea.
– Ce punct culminant minunat a creat autorul! Dar cu siguranţă trebuie să existe un soi de deznodământ.
Dau din cap că da și trec la ultima pagină cu notiţe, boţită.
– Willow a coborât trupul lipsit de viaţă al lui Rose, udându‑i faţa cu lacrimile sale. A strigat plin de mânie
la OIM‑i pentru că au permis continuarea crimelor, susţinute de către guvern, și i‑a implorat să i se
alăture. OIM‑ii au fost atât de mișcaţi de această imagine tragică, încât au distrus cu totul eșafodul. În
sfârșit, Dansul pe eșafod a fost interzis. Moartea lui Rose a declanșat o revoluţie, iar Imperfecţii și OIM‑ii
și‑au spus unii altora oameni din nou. Pereţii par să‑mi absoarbă ultimele cuvinte și reușesc cumva să
înghit, chiar dacă am gura uscată. Din nou, tăcere. Mi‑aș fi dorit ca Alice să fie aici; ar fi bătut din palme și
ar fi strigat Bis! și toţi ceilalţi s‑ar fi luat după ea. Mă uit pentru o clipă la Katie. Îmi face semn cu ochiul.
Nu‑i chiar manifestarea publică de încurajare pe care mi‑o imaginam, dar tot mă face să mă simt bine.
– Mulţumesc, Violet, spune domnișoara Thompson, privindu‑mă peste rama ochelarilor. Ai avut o
prezentare foarte frumoasă.
– Mulţumesc, am vrut să mă ridic la înălţimea cărţii.
Domnișoara Thompson zâmbește.
– Îmi dau seama de asta după toate nuanţele pe care le‑ai folosit. Vom face din tine o scriitoare.
Mă îmbujorez, plină de încântare. Scrisul a fost întotdeauna chestia lui Alice – nici n‑am îndrăznit să visez
la asta până acum.
– Mulţumesc, domnișoară Thompson.
Lingușitoareo. Animăluţ de companie al profei ce ești, se șușotește din spatele clasei.
Mă întorc înapoi în bancă. Katie mă împunge și‑mi șoptește:
– A fost foarte bine.
Însă tot îi aud pe Ryan și pe complicii lui cum râd pe înfundate, cuvintele lor pierzându‑se unele într‑
altele, și încep să simt din nou cum îmi ard și mă furnică obrajii și nenorocitele de notiţe mi se tot lipesc
Fandom – Fantezie periculoasă, Anna Day
de palme. Rose nu s‑ar fi pierdut cu firea în halul ăsta. Am lăsat părul să‑mi cadă pe faţă ca un scut
întunecat și ondulat.
– Iată, deci, spune domnișoara Thompson. Am ascultat intriga a trei romane foarte diferite și am observat
totuși cum toate urmează, în mare, aceeași structură.
Sună clopoţelul, acompaniat de zgomotul de cărţi, stilouri și rucsacuri strânse la repezeală.
Katie mă ajută să dezlipesc hârtia de pe palmele‑mi umede.
– Frate, dar chiar iubești blestemata aia de carte.
– Mda.
– Să‑ţi fi văzut faţa când l‑ai pomenit pe Willow.
– Așa e faţa mea.
Flutură din gene.
– Dar Willow era bun și frumos, iar Violet – scuze, adică Rose – a realizat repede că ameninţarea cea mai
mare venea din partea hormonilor care nu‑i dădeau pace, spune ea ţuguindu‑şi buzele, ceea ce‑i făcu
pistruii de pe nas să se întindă.
– Tacă‑ţi fleanca!
Râd. Katie mă face mereu să râd. Întreaga tensiune mi se scurge din corp și reușesc, în cele din urmă, să
vâr notiţele în geantă, care se pierd prin dezordinea din ea. Katie s‑a mutat din Liverpool în Londra abia
vara trecută, deci nu ne știm de prea mult timp, dar între noi s‑a stabilit imediat o legătură. E amuzantă
și spune totul cu o faţă complet inexpresivă, folosind toate insultele alea care te fac să leşini de râs, cum
ar fi „scârnăvie“ și „nătăfleaţă“. Vorbește cu un ușor accent specific zonei Liverpool, care o face mereu să
pară că este cu picioarele pe pământ – odată, tata a numit‑o „Sarea pământului“. Totuși, arată de parcă
ar fi dintr‑un roman de Jane Austen, cu trăsăturile ei ca de păpușă și părul roșu‑deschis… De fapt, cântă
la violoncel. Singurul instrument pe care eu îl folosesc este Xbox‑ul.
– Nu‑ţi bate capul cu Bell, te place, zice ea.
– Mda, sigur. S‑a rușinat că eu și Alice l‑am prins bocind la cinematograf anul trecut.
– Haide, măi, doar știi că ești focoasă, spune ea, dându‑și părul pe spate.
Râd.
– Da. Transpir de parcă cine ştie ce‑am făcut.
– Doar pentru că nu ai un metru optzeci și părul blond, ca alţii.
Se referă la Alice. Nu răspund. E greu când prietena ta cea mai bună arată ca un supermodel. Un sâmbure
de invidie îmi încolţește
în inimă și mă urăsc pentru asta. Ne alăturăm gloatei de elevi de pe coridor, care se grăbesc să plece acasă.
Fandom – Fantezie periculoasă, Anna Day
– Nu‑mi vine să cred că n‑ai citit încă Dansul pe eșafod; e ca un ritual de iniţiere.
Mulţimea îmi acoperă vocea și mă simt încă o dată neînsemnată.
– Păi, n‑am nevoie să știu. Ar trebui să avertizezi că dai detalii.
– Dar nici măcar n‑ai văzut filmul.
– Îţi spun încă o dată: avertizare pentru detalii nedorite.
Ne croim drum, lovind din coate, printr‑un grup de fete de clasa a noua, care nu par să știe regula nescrisă
de a se da din calea celor din clasele terminale.
Din întâmplare‑intenţionat, o calc pe picior pe o fată blondă.
– Da, dar Russell este extrem de potrivit. Vorbesc de Russell Jones, actorul care joacă rolul lui Willow.
– Serios? N‑ai zis niciodată asta. Uite‑o Alice.
Katie nu‑și pierde nicio clipă zâmbetul de pe faţă, dar se vede cum îi dispare veselia din ochi. Ca și mine,
a învăţat să‑și dea seama când se apropie Alice doar citind asta pe faţa celorlalţi. Fiecare mascul întoarce
privirea, fiecare fată tace și ridică din sprâncene.
Într‑o clipă, mulţimea se despică de parcă ar fi Marea Roșie, doar că acest Moise are picioare lungi și
bronzate, care înghit podeaua când se repede spre noi. Un zâmbet îi luminează faţa perfectă și ovală. A
avut mereu zâmbetul ăsta, încă de când am cunoscut‑o, în prima zi de școală primară – genul ăla de
zâmbet care te face s‑o ierţi pentru că e atât de frumoasă.
Se oprește brusc în mijlocul coridorului, încrezătoare că n‑o să fie împinsă de mulţime.
– Deci, cum a fost?
– A fost aiurea, zic eu.
Katie mă bate pe spate.
– Nu, a fost super.
– Mda, a fost o super‑aiureală, adaug eu.
Alice își vântură peste umăr părul deschis la culoare.
– Nu‑ţi bate capul, Vi, clar n‑au cum să înţeleagă frumuseţea din Dansul pe eșafod – niște filistini, zice și
apoi îi aruncă o privire plină de subînţeles lui Katie.
– Nu‑i ca și când ar fi un text de Shakespeare, mormăie Katie.
Alice oftează.
– Mi‑aș fi dorit să fiu în fosta clasă a domnişoareai Thompson, unde se fac mult mai multe chestii mișto
decât facem noi. Dezvoltarea acţiunii; aș fi putut să contribui şi eu cu ceva, spune ea.
Fandom – Fantezie periculoasă, Anna Day
Iubește să ne amintească faptul că este un star în ascensiune în ceea ce privește literatura fanfic2
. Scrie
tot felul de chestii noi bazate pe Dansul pe eșafod, se joacă pornind de la acest subiect și face personajele
să se plieze pe orice vrea ea. E ciudat că simte nevoia să facă asta când în viaţa reală e as la a‑i face pe
oameni să facă orice vrea ea – poate că tocmai în scris își perfecţionează arta. Îmi înghit din nou
ghemotocul ăla de invidie.
– Domnișoara Thompson a spus că Violet ar putea deveni scriitoare, nu‑i așa, Vi? rosteşte Katie.
Alice mă privește din nou și‑mi face cu ochiul.
– Prostii. Îţi lipsește imaginaţia; n‑ai face decât să rescrii iar și iar Dansul pe eșafod. Își aruncă un braţ pe
după umărul meu și mă strânge. Ceea ce, evident, e un lucru bun.
Mirosul părului ei – flori de cireș și citronelă – îmi umple nările. Deodată mă simt specială pentru că Alice
mă îmbrăţișează în public. Katie se uită la ceas.
– Fetelor, trebuie să plec. Am oră de violoncel, dar ne vedem mâine, bine?
– Comic Con, spunem eu și Alice la unison.
Ne uităm una la alta și zâmbim. Așteptăm momentul ăsta de câteva luni; vom avea ocazia să‑l cunoaștem
pe Russell. Willow. Iar mi se usucă gura și simt fluturașii de încântare în stomac, sentimentul ăla de parcă
pielea mi‑a fost frecată din senin cu prosopul.
– Mergem costumate în personajele din Dansul pe eșafod, bine? rosteşte Alice.
– Da, Nate își aranjează costumul de sărbătoare, zic eu.
Nate este frăţiorul meu și iubește Dansul pe eșafod mai mult decât mine, dacă asta ar fi posibil, iar mama
a insistat să‑l iau și pe el. Mersi, mamă.
Katie pleacă.
– Ne vedem mâine, fetelor, spune ea peste umăr.

2 Prescurtare pentru Fan Fiction, un tip de ficţiune scrisă de către fanii unor romane, filme, seriale TV etc., ale căror
personaje şi intrigi reprezintă punctul de plecare şi sursa de inspiraţie (n.tr.)

Posted in Exclusiv

Fragment in avanpremiera #2 Colivia Regelui

img_2494

Comanda AICI volumul 3 al seriei Regina Rosie – Colivia Regelui de la Nemira

Nu sunt niciodată singură.

Temnicerii nu pleacă de lângă mine. Sunt mereu câte doi, mereu cu ochii pe mine, mereu amuţindu‑mă şi reprimându‑mi talentul. N‑au nevoie decât de o uşă încuiată ca să mă ţină captivă. Nu că m‑aş putea apropia de uşa aceea fără ca ei să mă îmbrâncească înapoi în mijlocul dormitorului meu. Sunt mai puternici decât mine şi foarte vigilenţi. Singurul loc unde pot să fug de ochii lor este baia cea mică, o încăpere cu faianţă albă şi accesorii aurii, cu o dungă de Piatră Tăcută de‑a lungul pardoselii. Sunt suficiente dale din cenuşiul acela sidefat ca să simt cum îmi bubuie capul şi mi se strânge gâtul. Trebuie să mă mişc repede şi să folosesc din plin fiecare secundă. Senzaţia pe care o am aici îmi aduce aminte de Cameron şi de talentul ei. Poate ucide pe cineva doar prin forţa tăcerii ei. Oricât de detestabilă mi se pare veghea constantă a temnicerilor mei, nu voi risca să mă sufoc pe podeaua unei băi doar pentru câteva minute de linişte.

Ciudat, înainte eram convinsă că cea mai mare teamă a mea era să rămân singură. Acum numai singură nu sunt şi niciodată nu am fost mai speriată.

Nu mi‑am mai simţit fulgerele de patru zile.

 

Cinci.

 

Şase.

 

Şaptesprezece.

 

Treizeci şi una.

Cu o furculiţă, crestez fiecare zi care trece în plinta de lângă pat. Faptul că las urme aici, că pricinuiesc o rană, cât de mică, acestui Palat al Focului Alb îmi dă o stare de bine. Arvenilor nu le pasă. Mă ignoră în cea mai mare parte a timpului, concentrându‑se doar asupra tăcerii totale şi absolute. Stau de‑o parte şi de alta a uşii, aidoma unor statui cu ochi vii.

Data trecută când am fost în palatul acesta am dormit într‑o altă încăpere. Dar evident că nu s‑ar fi cuvenit ca prizoniera regelui să fie găzduită în acelaşi loc unde stătuse viitoarea lui mireasă. Însă nu sunt într‑o celulă. Colivia mea este confortabilă şi bine mobilată – cu un pat cu saltea moale, un raft plin cu tomuri plictisitoare, câteva scaune, o masă la care să mănânc, ba chiar şi draperii fine, în nuanţe de cenuşiu, maro şi alb. Nuanţe neutre, secate de culoare, la fel cum arvenii mă seacă pe mine de puteri.

Încet‑încet mă obişnuiesc să dorm singură, dar coşmarurile nu‑mi dau pace şi Cal nu mai este lângă mine ca să le alunge. Lângă mine nu mai este nimeni care să mă iubească. De fiecare dată când mă trezesc din somn, îmi ating cerceii şi dau câte un nume fiecărei pietre. Bree, Tramy, Shade, Kilorn. Fraţi de sânge, fraţi de cruce. Trei încă vii, unul devenit fantomă. Mi‑aş dori să am un cercel la fel cu acela pe care l‑am dăruit Gisei, ca să am şi o parte din ea cu mine. Uneori o visez. Nu‑s vise lungi, ci doar îi văd chipul, părul roşu‑închis ca sângele vărsat de martiri. Nimic nu mă obsedează mai mult decât vorbele ei.Într‑o zi o să vină nişte oameni şi o să‑ţi ia tot ce ai. A avut dreptate.

Aici nu există oglinzi, nici măcar în baie. Dar eu ştiu prea bine ce‑mi face locul acesta. În ciuda meselor îmbelşugate şi a lipsei de mişcare, simt că mi s‑au scofâlcit obrajii. Şi oasele parcă vor să‑mi iasă prin piele, atât de tare s‑au ascuţit de când am început să slăbesc. Aici nu prea am ce face decât să dorm sau să citesc vreun volum despre codul fiscal din Norta. Cu toate acestea mă simt epuizată de zile bune. La cea mai mică atingere îmi înfloresc alte vânătăi. Iar zgarda mi se pare fierbinte, cu toate că tremur mai mereu de frig. Poate că am febră. Poate că am să mor.

Însă n‑am cui să mă vait. De‑abia dacă mai rostesc vreun cuvânt. Uşa se deschide doar atunci când mi se aduce mâncare şi apă şi când se schimbă paznicii. Atâta tot. Nu văd nicio cameristă sau servitor roşu, deşi sunt convinsă că există prin preajmă. Arvenii sunt cei care iau farfuriile cu mâncare, aşternuturile şi hainele curate puse în faţa uşii şi mi le aduc înăuntru. Tot ei sunt cei care fac curat, strâmbându‑se pentru că sunt obligaţi să îndeplinească o sarcină atât de dezgustătoare. Presupun că este mult prea periculos dacă ar permite vreunui Roşu să intre în camera mea. Gândul acesta mă face să zâmbesc. Înseamnă că Garda Stacojie continuă să reprezinte o ameninţare, justificând astfel absenţa servitorilor roşii din preajma mea.

De fapt, se pare că nimeni altcineva nu are voie să mă vadă. Nu vine nimeni să caşte gura la mine sau să se bucure de halul în care a ajuns fetiţa cu fulgerele. Nici măcar Maven.

Iar arvenii nu vorbesc cu mine. Nici măcar nu mi‑au zis cum îi cheamă, aşa că le‑am dat nume din capul meu. Pisicuţa – femeia vârstnică, mai scundă decât mine, cu o faţă mititică şi ochi atenţi şi pătrunzători. Ouţ – bărbatul cu capul rotund, alb şi chel ca toţi din neamul lui. Trio – bărbatul cu trei linii tatuate pe gât, aidoma urmelor lăsate de trei gheare perfecte. Şi Trifoiaş – fata cu ochii verzi, cam de aceeaşi vârstă cu mine, dar fermă în îndeplinirea îndatoririlor. Şi singura care îndrăzneşte să mă privească în ochi.

În clipa când am înţeles că Maven mă vrea înapoi, m‑am aşteptat să sufăr, sau să mă ia cu ameţeală, sau şi una şi alta. Cel mai tare m‑am aşteptat să‑l văd şi să rezist torturii sub ochii lui arzători. Însă, din ziua în care am ajuns aici şi am fost obligată să îngenunchez, n‑am mai avut parte de nimic din toate astea. Mi‑a spus atunci că îmi va expune trupul în piaţa publică. Însă n‑a apărut niciun călău. N‑au apărut nici şoptitorii, cei ca Samson Merandus şi regina moartă, ca să‑mi străpungă mintea şi să‑mi descifreze gândurile. Dacă asta este pedeapsa ce mi‑a fost hărăzită, este una al naibii de plictisitoare. Maven n‑are strop de imaginaţie.

Şi mai sunt şi vocile din capul meu, plus multe, prea multe amintiri. Tăioase ca o sabie. Încerc să‑mi amorţesc durerea cu cărţi neinteresante, dar cuvintele plutesc înaintea ochilor mei, literele se rearanjează şi formează numele tuturor acelora pe care i‑am abandonat. Atât vii, cât şi morţi. Şi mereu, pretutindeni, Shade.

Sigur, Ptolemus mi‑a ucis fratele, dar eu l‑am aruncat pe Shade în calea lui. Pentru că am fost egoistă, pentru că mi‑am imaginat că aş fi un fel de salvatoare. Pentru că, încă o dată, am avut încredere în cineva care nu merita şi am riscat vieţile tuturor, ca la o masă de joc. Dar ai eliberat deţinuţii dintr‑o închisoare. Ai salvat atât de mulţi oameni – şi pe Julian.

Neconvingător argument, foarte slabă consolare. Acum cunosc preţul pe care a trebuit să‑l plătesc pentru închisoarea Corros. Şi în fiecare zi încerc să mă împac cu gândul că, dacă ar fi să retrăiesc trecutul, nu aş mai lua cu asalt închisoarea aia. Nici pentru Julian, nici pentru o sută de oameni cu sângenou. N‑aş da viaţa lui Shade pentru a nici unuia dintre ei.

Oricum, finalul ar fi fost acelaşi. De luni bune Maven îmi ceruse să mă întorc, implorându‑mă cu fiecare bilet mânjit de sânge. Sperase că mă va putea cumpăra cu cadavre, cu trupurile celor morţi. Dar eu crezusem că nu voi negocia niciodată cu el, nici măcar în schimbul a o mie de vieţi inocente. Acum îmi doresc să‑l fi ascultat de la bun început. Înainte ca el să pună la cale moartea celor pe care îi iubesc cu adevărat, ştiind că voi face tot posibilul ca să‑i salvez. Ştiind că doar pentru ei – Cal, Kilorn, familia mea – aş fi fost de acord să cad la o înţelegere cu el. Ştiind că aş fi făcut orice sacrificiu doar ca să‑i pot salva.

Presupun că are destulă minte şi de aia nu s‑a apucat să mă tortureze. Nici măcar cu sonda cu ultrasunete, maşinărie concepută anume ca să‑mi folosească fulgerele chiar împotriva mea, ca să mă despice nerv cu nerv.

Pentru că nu i‑ar folosi la nimic chinurile mele. Mama lui a ştiut ce să‑l înveţe. Singura mea alinare este să ştiu că tânărul rege a rămas fără femeia perversă care‑l mânuia ca pe o marionetă. Eu sunt ţinută în camera asta şi supravegheată zi şi noapte, în vreme ce el este singur în fruntea regatului, fără Elara Merandus care să‑i spună ce să facă şi să‑l apere.

N‑am mai respirat aer proaspăt de o lună de zile şi tot de atâta timp n‑am mai văzut nimic decât camera asta şi priveliştea meschină pe care mi‑o oferă unica fereastră.

Aceasta dă într‑o curte interioară, jalnică acum, când toamna e pe sfârşite. Pomii, îngrijiţi de verdieni, probabil că au fost superbi în timpul verii: cu coroane maiestuoase, verzi și ramuri spiralate. Dar dezfrunziţi, stejarii, ulmii şi fagii noduroşi par a se termina cu nişte gheare uscate şi moarte, cu care vor să zgârie cerul. Curtea e abandonată, uitată. La fel ca mine.

Ba nu, mârâi eu în sinea mea.

Vor veni după mine.

Îndrăznesc să sper. Stomacul îmi tresare de fiecare dată când se deschide uşa. O fracţiune de secundă mă aştept să‑l văd în prag pe Cal. Sau pe Kilorn. Sau pe Farley. Sau poate pe Buni, purtând chipul altcuiva. Poate chiar pe colonel. Aş plânge de fericire dacă i‑aş vedea ochiul roşu. Dar nu vine nimeni. Nimeni nu vine să mă ia de aici.

Este o cruzime să laşi loc pentru speranţă acolo unde nu trebuie să fie decât deznădejde.

Şi Maven ştie asta.

La apus, în cea de‑a treizeci şi una zi, înţeleg ce vrea să facă.

Vrea să putrezesc. Să mă sting. Uitată de toţi.

Afară, în curtea de gheare din crengi, prima ninsoare îşi cerne fulgii dintr‑un cer de culoarea plumbului. Geamul este foarte rece la atingere, însă refuză să îngheţe.

Aşa voi face şi eu.

 

 

Posted in Exclusiv

Midnight Sun la Epica

34152811O poveste sfâșietoare de dragoste, pierdere și o vară aproape perfectă -Midnight Sun este cartea  perfectă pentru fanii Sub aceeasi stea  și Absolut Tot .

Katie Price, în vârstă de șaptesprezece ani, are o boală rară care face expunerea chiar și la cea mai mică cantitate de lumină mortala. Constrânsă de a sta in casa  pe timpul zilei, compania ei este limitată la tatăl ei văduv și la cel mai bun prieten al ei (bine, doar unul). Doar  după căderea nopții lumea lui Katie se deschide , când își ia chitara si canta la gara locală pentru oamenii care vin și pleacă.

Charlie Reed este un fost atlet atrăgător la  răscrucea  vieții sale – și băiatul pe care Katie l-a  admirat în secret, de departe, ani de zile. Cand Charlie da peste Katie intr-o seara cantand la chitara, soarta intervine și cei doi se îmbarcă într-o poveste de dragoste.

Cei doi se provoaca sa isi urmeze visele sub cerul verii, formand  o legătură suficient de puternică pentru a le schimba  viata – și lumii din jurul lor – pentru totdeauna.

Filmul este bazat pe varianta  japoneza din 2006  si anume Taiyō no Uta (タイヨウのうた Song of the Sun)  si  cartea  va fi publicata in engleza luna aceasta .

Filmul este  in regia lui lui Scot Speer ,cu Bella Thorne si Patrick Schwarzenegger in rolurile lui Katie si Charlie si va avea premiera in luna martie , in cinematografele romanesti.

Imagini pentru drums gif

Si acum surpriza : cartea va fi publicata si la noi la Editura Epica anul acesta  si de abia astept!

Imagini pentru thank you gif

Mai jos puteti viziona un trailer al filmului Midnight Sun ( a nu se confunda cu varianta autoarei Stephenie Meyer )

Posted in Book News, Exclusiv, Must read

Pierce Brown vine in ROMANIA!

In ultima zi a lunii ianuarie, la Waterstones Birmingham  a avut loc un book signing cu autorul seriei Furia Rosie , Pierce Brown pentru promovarea cartii Iron Gold , un nou volum al seriei dar cu evenimente care se desfasoara la 10 ani dupa intamplarile din Furia Diminetii.

Pierce ,dupa ce a raspuns la cateva intrebari adresate de Lee,  a dat cateva detalii despre noua serie . Iron Gold este scrisa pentru ca povestea nu s-a incheiat , pentru ca acest volum este diferit de Furia Rosie si aceasta noua trilogie este din perspectiva a patru personaje .

Imagini pentru omg gif

Aceasta este a doua oara cand merg la un event cu Pierce  si este unul dintre cei mai cool si funny autori pe care ii cunosc. Daca aveti sansa sa il vedeti, sa nu ezitati . Va veti indragosti de el! Nu degeaba e cel mai sexy autor , duh!

Si….. veti avea sansa sa il vedeti in luna aprilie ( o sa anunt si data ulterior) la Bucuresti unde va fi prezent in cadrul unui mic european tur . Veti avea sansa sa ii adresati intrebari , sa faceti poze si sa luati autografe. De indata ce aflu mai multe detalii ( locatie, data) am sa revin cu un post.

 

Imagini pentru PIERCE BROWN GIF

Asa ca puneti mana si cititi trilogia, in cazul in care nu este deja citita, cumparati cartile  si marcati luna aprilie cu rosu pentru ca PIERCE BROWN VINE IN ROMANIA!

 

Cartile lui Pierce sunt publicate la Editura Paladin si pot fi cumparate cu un click AICI

Mai jos sunt cateva poze de la intalnirea mea cu Pierce.

 

 

PIERCE BROWN VINE IN ROMANIA!

Imagini pentru FANGIRLING GIF

Please share ca sa afle cat mai multa lume.

Posted in Exclusiv

Fragment Wild Cards de George R.R Martin la Editura Nemira

GeorgeRRMartin---Wildcards_c1

– Lasă-mă să te privesc.

 

O privi și el. Ultima oară când o văzuse, avea paisprezece ani, o fată băiețoasă de la orfelinat. O puștoaică slăbănoagă, cu părul blond-cenușiu. Odată, pe când avea unsprezece ani, copila îi dăduse un pumn de-a văzut stele verzi. Era cu un an mai mare decât el.

Apoi el plecase. Să muncească la aerodrom, să lupte alături de britanici împotriva lui Hitler. Îi scrisese, când apucase, de-a lungul anilor, după intrarea Americii în război. Ea părăsise orfelina-tul și fusese transferată în plasament familial. În ’44, una dintre scrisorile lui fusese returnată de la trei adrese cu mențiunea Destinatarul nu mai locuiește la adresa indicată. După aceea, în ultimul an, el fusese considerat dispărut.

 

– Te-ai schimbat și tu, constată el.

 

– Și tu.

 

– Îhî!

 

– Am urmărit mereu ziarele în timpul războiului. Am încercat să-ți scriu, dar se pare că scrisorile mele nu ți-au parvenit niciodată. Apoi au spus că ai dispărut pe mare și am renunțat, ca să zic așa.

– Ei bine, am dispărut, dar m-au găsit. Acum m-am întors. Cum ți-a mers?

 

– Foarte bine, după ce am fugit de la familia de plasament, răspunse ea şi o undă de durere îi străbătu chipul. N-ai idee cât m-am bucurat să scap de acolo. O, Bobby! O, mi-aș dori ca lucru-rile să fi stat altfel, adăugă ea și începu să lăcrimeze.

 

– Hei, zise el, apucând-o de umeri. Stai jos. Ți-am adus ceva.

 

– Un dar?

 

– Da.

Îi întinse un pachet slinos de hârtie, pătat de ulei.

 

– Le-am purtat cu mine în ultimii doi ani de război. Le-am avut cu mine în avion, pe insulă. Îmi pare rău că n-am avut timp să le împachetez din nou.

 

Tânăra sfâșie hârtia de împachetat. Înăuntru erau două cărţi, Casa de la Colțul lui Pooh și Povestea iepurelui răși fioros.

 

– O! exclamă Belinda. Mulțumesc!

 

Și-o amintea îmbrăcată în salopeta orfelinatului, obosită și prăfuită după un joc de baseball, întinsă pe podeaua sălii de lectură, cu o carte cu Pooh deschisă în fața ei.

 

– Cartea cu Pooh are autograful original al lui Christopher Robin, îi explică el. Am aflat că era ofițer în Aviația Regală, la una dintre bazele din Anglia. Zicea că nu obișnuiește să facă așa ceva, că acolo e doar un aviator ca oricare. L-am asigurat că n-o să spun nimănui. Căutasem în lung și-n lat să găsesc un exemplar, iar el știa asta. Cu cealaltă carte e o poveste și mai și. Mă întorceam la bază pe înserat, escortând niște aeronave B-17 avariate. Am ridicat privirea și am văzut apropiindu-se două avioane de luptă nocturnă germane. Patrulau, probabil, încercând să prindă un Lancester, ceva, înainte să treacă peste Canal. Ca să scurtez povestea, le-am doborât pe amândouă. Au căzut lângă un sătuc. Dar eu rămăsesem fără combustibil și trebuia să aterizez. Am zărit o pășune plată, numai bună, mărginită de un lac, și am coborât acolo. Când am ieșit din carlingă, am văzut o femeie și un câine ciobănesc la marginea câmpului. Femeia avea o pușcă. Când s-a apropiat suficient ca să vadă motoarele și însemnele, a spus: „Bine țintit! Nu vrei să

 

Vii înăuntru, să iei o îmbucătură și să dai un telefon la comandament?“ În depărtare, vedeam cele două avioane ME-110 arzând. „Ești foarte celebru, Jetboy“, mi-a spus. „Ți-am urmărit isprăvile în ziarul de Sawrey. Eu sunt doamna Heelis.“ A întins mâna și eu i-am strâns-o. „Doamna William Heelis? Iar satul acesta este Sawrey?“ „Da“, a răspuns. „Sunteți Beatrix Potter!“ am exclamat. „Așa se pare“, a zis ea. Belinda, era o bătrână îndesată, într-un pulover zdrențăros și o rochie veche și urâtă! Dar când zâmbea, jur că se lumina toată Anglia!

 

Belinda deschise cartea. Pe pagina albă scria:

 

„Pentru prietena americană a lui Jetboy, Belinda,

de la doamna William Heelis

 

(„Beatrix Potter“),

 

12 aprilie 1943.“

 

Jetboy bău cafeaua pe care i-o făcuse între timp Belinda.

 

– Unde sunt prietenele tale? întrebă el.

 

– Păi, el… ele ar fi trebuit să ajungă deja. Mă gândeam să mă duc la capătul holului să încerc să le sun. Pot să mă schimb și să stăm pe undeva să depănăm amintiri. Pot să le dau telefon, zău.

– Nu, zise Jetboy. Uite cum facem: te caut spre sfârșitul săptămânii, putem ieși într-o seară când nu ești ocupată. Ne-am simți bine.

 

– Cu siguranță.

 

– Mulțumesc pentru cărți, Bobby. Înseamnă mult pentru mine, vorbesc serios.

– Mă bucur mult să te revăd, Bee.

 

– Nimeni nu mi-a mai spus așa de când eram la orfelinat. Caută-mă cât de curând, bine?

 

– Categoric, spuse el, aplecându-se și sărutând-o din nou.În timp ce cobora scările, se intersectă cu un individ în costum de fante – pantaloni largi, sacou lung, lanț de ceas, papion de dimensiunea unui umeraș, păr pomădat și pieptănat pe spate, duhnind a Brylcreem și Old Spice – care urca treptele câte două, fluierând It Ain’t the Meat, It’s the Motion. Jetboy îi auzi bătând la ușa Belindei.

 

Afară începu să plouă.

 

– Grozav! Exact ca-n filme, își spuse Jetboy.

 

Domnea o liniște de mormânt peste Pine Barrens, în noaptea următoare.

 

Apoi câinii începură să latre de peste tot, pisicile să urle, păsările să zboare speriate din mii de copaci, rotindu-se și țâșnind care încotro în noaptea neagră.

 

Paraziții puseră stăpânire pe toate aparatele de radio din nord-estul Statelor Unite. Ecranele nou-apărutelor televizoare pâlpâiră, în timp ce volumul se dublă. Oamenii adunați în preajma televizoarelor Dumont cu diagonala de 23 de centimetri săriră în lături la explozia de zgomot și lumină, orbiți, în camerele lor de zi, în baruri și pe trotuarele din fața magazinelor de elec-trocasnice, de la un capăt la altul al Coastei de Est.

 

Cei aflați afară, în noaptea aceea fierbinte de august, asistară la ceva și mai spectaculos. În înaltul cerului, o dâră subțire de lumină se mișca, sclipind, într-o cădere continuă. Dâra se îngroșă, devenind mai strălucitoare, se transformă într-un bolid albastru-verzui, păru să se oprească, apoi se dezintegră în sute de scântei căzătoare, care se stinseră încet pe cerul negru presărat cu stele.

 

Unii susțineau că văzuseră încă o lumină, mai mică, după câteva minute. Rămăsese suspendată în aer o vreme, după care țâșnise către vest, pălind pe măsură ce se îndepărta. În ziare abundaseră povești despre „rachetele fantomă“ din Suedia, toată vara aceea. Era sezonul mort, când presa ducea lipsă de știri.

 

Câteva telefoane la centrul de meteorologie sau la bazele Aviației Militare primiră același răspuns: era, probabil, un meteorit rătăcit al ploii de stele Delta Aquaride.

Departe, în ținutul Pine Barrens, cineva știa adevărul, însă n-avea chef să-l comunice nimănui.

Cartea poate fi precomandata AICI sau direct de la  Targul Gaudeamus .

Posted in Exclusiv, Must read, Musthave, New

EXCLUSIVITATE : Regatul cetii si al furiei de Sarah J Maas la Editura Rao

Dragi coltisori, stiu ca sunteti fani ai cartilor autoarei Sarah J Maas si Editura Rao ne-a oferit in exclusivitate coperta volumului doi al seriei Regatul Spinilor si al trandafirilor    :  Regatul cetii si al furiei .Nu-i asa ca este superba?

Cartea va fi disponibila la Targul Gaudeamus unde Editura rao va fi prezenta cu multe noutati in perioada 22-26 noiembrie .

 

23599982_10156111111791833_330115118_o

Multumesc  editurii Rao pentru aceasta exclusivitate!