Furia Diminetii de Pierce Brown la targul Gaudeamus

Editura Paladin îți dă întâlnire la Gaudeamus! Cărți cu Colți te ajută să descoperi în fiecare săptămână câte o carte pe care să o adaugi în wishlist-ul GAUDEAMUS 2017.

Mai jos veti putea citi in avanpremiera un fragment din noua carte Furia Diminetii de Pierce Brown pe care o puteti cumpara de la targul Gaudeamus.

furia aurie rasklop

Furia Dimineții, Pierce Brown

Traducere din limba engleză de Iulia Pomagă

Editura Paladin, 2017

Golful râsului

Mă grăbesc spre gaură. Apa clipoceşte paşnic pe margine. Gheaţa e prea densă să o văd pe Mustang înotând, dar lanterna luceşte sub crusta groasă de un metru, albastră şi îndreptându-se către ţărm. Mă iau după ea. Holiday încearcă să se târască spre mine. Îi strig să rămână pe loc şi să folosească trusa medicală.

Mă iau după lumina lui Mustang. Briciul îmi alunecă pe gheaţă, urmărind lumina de dedesubt, până când aceasta se opreşte. Nu a trecut suficient cât să fi rămas fără aer, dar nu se mişcă preţ de zece secunde. Apoi lumina începe să se stingă. Gheaţa şi apa se întunecă în timp ce lumina se scufundă în mare. Trebuie s-o scot de-acolo. Lovesc cu briciul în gheaţă până reuşesc să sparg o bucată. Urlu în timp ce îmi bag degetele între crăpături, ridic bucata de gheață şi o arunc în spate. Apa e plină de cadavre palide şi de sânge. Mustang se năpustește la suprafaţă plângând de durere. Ragnar e lângă ea, vânăt şi nemişcat. Mustang îl ţine cu mâna stângă în timp ce cu dreapta loveşte ceva albicios din apă.

Îmi înfig briciul în gheaţa din spatele meu şi apuc bine mânerul. Mustang mă prinde de mână şi o trag afară. Apoi îl tragem pe Ragnar, icnind din cauza efortului. Mustang se agaţă de gheaţă şi se prăbușește odată cu el. Dar nu e singură. Un fel de vierme alb, de dimensiunile unui om mic de statură, s-a prins de spatele ei. Are forma unui melc, dar în loc de cochilie are o carne dură, păroasă şi transparentă plină de zeci de guri mici cu dinţi ca acele, care o rod de spate. O mănâncă de vie. O altă creatură, de dimensiunile unui câine mare e prinsă de spatele lui Ragnar.

— Ia-o de pe mine! ţipă Mustang lovind înnebunită cu briciul. Ia-o de pe mine!

Creatura e mai puternică decât credeam şi se târăşte spre gaura din gheaţă încercând să o tragă pe Mustang înapoi în sălaşul ei. Răsună o împuşcătură şi o văd cum tresare după ce glonţul tras de Holiday o loveşte fix într-o parte. Sânge negru ţâşneşte din ea. Creatura ţipă şi nu se mai mișcă atât de repede, așa că am timp să ajung la Mustang şi să i-o tai cu briciul de pe spate. Îi dau un picior şi văd cum se zbate şi trage să moară. Lighioana de pe spatele lui Ragnar o tai în două, i-o iau din spate şi o arunc.

— Sunt mai multe acolo jos. Plus ceva şi mai mare, îmi zice Mustang ridicându-se cu greu.

Faţa i se aspreşte când îl vede pe Ragnar. Mă duc în fugă spre el. Nu mai respiră.

— Păzeşte gaura, îi spun lui Mustang.

Prietenul meu uriaş arată ca un copil acolo, pe gheaţă. Încep procedura de resuscitare. Îi lipseşte cizma stângă. Ciorapul i-a ieşit aproape de tot. Piciorul i se lovește pe gheaţă în ritmul masajului cardiac. Holiday se împleticește până la noi. Are pupilele foarte dilatate din cauza analgezicelor. Şi-a aplicat pe picior piele-artificială din trusa medicală. Dar pentru că rana e adâncă, după ce efectul analgezicelor va trece, n-o să mai poată merge. Se prăbuşeşte pe gheaţă lângă Ragnar. Îi trage ciorapul pe picior de parcă asta ar conta acum.

— Întoarce-te, mă trezesc spunând.

Saliva mi-a îngheţat pe buze. Pleoapele îmi îngheaţă din cauza lacrimilor pe care nici nu ştiam că le vărs.— Întoarce-te. Treaba ta aici încă nu e terminată.

Tatuajul Urlătorilor se vede întunecat pe pielea lui palidă. Runele protectoare de pe faţa lui seamănă cu nişte lacrimi.

— Oamenii tăi au nevoie de tine, îi spun.

Holiday îl ţine de mână. Mâinile ei laolaltă nu sunt la fel de mari ca laba lui cu şase degete.

— Vrei ca ei să câştige? întreabă Holiday. Trezeşte-te, Ragnar. Trezeşte-te.

Tresare sub mâinile mele. Pieptul i se mişcă în timp ce inima începe să-i bată. Apa îi iese pe gură. Confuz, loveşte gheaţa cu brațele şi tuşeşte după aer. Trage cu sete aer în piept. Pieptul lui uriaş se mişcă în timp ce priveşte spre cer şi pe buze îi apare un zâmbet sfidător.

— Nu încă, Mamă-a-Toate. Nu încă.

— Suntem futuţi, zice Holiday uitându-se la puţinele provizii pe care Mustang a reuşit să le ia de pe navă.

Ne adăpostim într-o râpă şi pentru o vreme scăpăm de vânt. Nu e cine ştie ce. Ne strângem în jurul căldurii slabe pe care o degajă două facle termice, după ce am fugit peste calota de gheaţă măcinaţi de vântul care bătea cu optzeci de kilometri pe oră. Furtuna se lasă întunecată peste apa din spatele nostru. Ragnar o priveşte atent în timp ce noi ne sortăm proviziile. Avem un dispozitiv GPS, câteva batoane de proteine, două lanterne, hrană deshidratată, o plită termică şi o pătură termică mare cât să-i ajungă doar unuia dintre noi. Am învelit-o pe Holiday cu ea, costumul ei fiind cel mai afectat. Mai avem şi un pistol de semnalizare, un dispozitiv de aplicat piele artificială şi două ghiduri digitale de supravieţuire de mărimea unui deget.— Are dreptate, zice Mustang. Dacă nu plecăm de-aici, suntem morţi.

Cutiile noastre cu arme s-au dus. Armurile, cizmele gravitaţionale şi proviziile sunt pe fundul mării. Tot ce le-ar fi permis Obsidienilor să îşi distrugă Zeii. Tot ce ne-ar fi permis să îi contactăm pe prietenii noştri de pe orbită. Sateliţii sunt orbi. Nu se uită nimeni după noi. Nimeni în afară de cei care au tras în nava noastră. Singurul lucru bun e că şi ei s-au prăbuşit. Am văzut epava arzând în munţi când am traversat banchiza. Dar dacă au supravieţuit, dacă au echipament, atunci o să ne vâneze şi noi va trebui să ne apărăm cu patru brice, o puşcă şi un pumn electromagnetic care mai are puţină baterie. Pieile-de-focă de pe noi sunt tăiate şi distruse. Dar deshidratarea o să ne omoare cu mult înaintea frigului. Cât vezi cu ochii nu sunt decât pietre negre şi gheaţă. Dacă mâncăm gheaţă, temperatura noastră internă o să scadă şi o să murim de frig.

— Trebuie să găsim un adăpost corespunzător, zice Mustang suflându-și în mâinile înmânușate şi tremurând. Ultima dată când m-am uitat pe hărţile din carlingă eram la două sute de kilometri de vârfuri.

— Ar putea la fel de bine să fie şi o mie, zice Holiday ţâfnoasă.

Îşi roade buza de jos şi se holbează la proviziile noastre de parcă asta le-ar face să se înmulţească.

Ragnar privește obosit. Cunoaşte teritoriul ăsta. Ştie că nu putem să supravieţuim aici. Şi chiar dacă nu vrea să ne spună asta, ştie că o să ne vadă murind unul după altul fără să poată face nimic în privinţa asta. Holiday o să moară prima. Apoi Mustang. Pielea ei de focă e ruptă acolo unde a muşcat-o fiara şi apa s-a infiltrat deja în tăietură. Apoi o să mă duc eu, şi el o săsupravieţuiască. Cât de aroganţi trebuie să fi părut gândindu-ne că o să venim şi o să-i eliberăm pe Obsidieni într-o singură noapte.

— Pe aici nu sunt nomazi? îl întreabă Holiday pe Ragnar. Am tot auzit poveşti despre legionari izolaţi…

— Nu sunt poveşti, spune Ragnar. Clanurile se aventurează rar pe gheaţă după ce se termină toamna. Ăsta e anotimpul Mâncătorilor.

— Nu mi-ai spus despre ei, îi zic.

— Credeam că o să trecem peste teritoriul lor. Îmi pare rău.

— Ce sunt Mâncătorii? întreabă Holiday. Cunoştinţele mele de antropologie a Antarcticii sunt de căcat.

— Mâncători de oameni, spune Ragnar. Dezonoraţi şi alungaţi din clanuri.

— Afurisită treabă.

— Darrow, trebuie să fie o cale de a-i contacta pe oa­menii tăi ca să ne ia de-aici, îmi zice Mustang, hotărâtă că găsească o soluţie.

— Nu e. Antenele de bruiaj de pe Asgard acoperă tot continentul. Singurul mijloc de comunicaţie e la mii de kilometri de aici. Asta dacă nu găsim ceva pe cealaltă navă.

— Cine era pe nava aia? întreabă Ragnar.

— Nu ştiu. Nu poate să fie Şacalul, spun eu. Dacă ştia că suntem aici, îşi trimitea toată flota după noi, nu o singură navă într-o misiune secretă.

— E Cassius, spune Mustang. Presupun că a venit pe o navă camuflată, cum am făcut și eu. Trebuia să fie pe Luna. Ăsta era unul dintre aspectele pozitive ale faptului că negocierile aveauloc aici. Dacă îi prinde cineva că acţionează pe la spatele fratelui meu, o să le fie la fel de rău ca şi mie. Sau mai rău.

— De unde ştia în care navă suntem? întreb eu.

— Poate că a mirosit diversiunea, ridică Mustang din umeri. Poate că ne-a urmărit din Ace. Nu ştiu. Nu e prost. Te-a mai prins odată în timpul Ploii, când treceai pe sub zid.

— Sau i-a spus cineva, zice Holiday sumbră.

— De ce i-aş fi spus dacă şi eu eram pe nenorocita de navă? întreabă Mustang.

— Da, păi să sperăm că e Cassius, spun eu. Dacă e el, atunci n-o să sară în cizmele gravitaţionale ca să zboare până la Asgard, pentru că atunci va trebui să-i explice Şacalului în primul rând ce căuta pe Phobos. Apropo, ce s-a întâmplat cu nava lor? A părut că cineva lansează o rachetă din nava noastră, doar că noi nu aveam rachete.

— Erau rachete în cutii, zice Ragnar. Am tras o sarissa de pe rampa de încărcare cu un lansator de umăr.

— Ai tras cu o rachetă în ei în timp ce ne prăbuşeam? întreabă Mustang nevenindu-i să creadă.

— Da. Şi am încercat să strâng cizmele gravitaţionale. Am eşuat.

— Eu cred că te-ai descurcat foarte bine, zice Mustang râzând.

Râsul e molipsitor şi râdem cu toţii, chiar şi Holiday. Ragnar nu înţelege comicul situaţiei. Buna mea dispoziţie dispare însă repede când Holiday tuşeşte şi-şi strânge şi mai bine gluga.

Mă uit la norii negri de deasupra mării.

— Cât mai avem până ne ajunge furtuna, Ragnar?

— Cam două ore. Se mişcă rapid.

— O să se facă minus şaizeci de grade, zice Mustang. N-o să supravieţuim. Nu cu un echipament ca ăsta.Vântul urlă prin râpă şi peste peisajul montan mohorât din jurul nostru.

— N-avem decât o singură opţiune, spun eu. Ne mobilizăm, trecem munţii şi ajungem la nava prăbușită. Dacă într-adevăr e Cassius acolo, o să aibă măcar o grupă de mercenari din Legiunea a XIII-a cu el.

— Asta nu e bine, zice Mustang îngrijorată. Cenuşiii ăia sunt mai bine antrenaţi decât noi pentru lupta pe timp de iarnă.

— Mai bine decât tine, zice Holiday trăgându-şi pielea-de-focă pentru a-i arăta lui Mustang tatuajul legiunii a XIII-a de pe gâtul ei. Nu şi decât mine.

— Eşti un dragon? întreabă Mustang neputând să-şi ascundă uimirea.

— Am fost. Ideea e asta: RLP, regulamentul de luptă pretorian dispune ca orice transport de cursă lungă să fie dotat cu echipament de supravieţuire suficient cât să îi ajungă fiecărei grupe o lună în orice fel de condiţii. O să aibă apă, mâncare, căldură şi cizme gravitaţionale.

— Şi dacă au supravieţuit prăbuşirii? zice Mustang uitându-se la spatele rănit al lui Holiday şi la restul armamentului nostru.

— Atunci nu o să supravieţuiască întâlnirii cu noi, zice Ragnar.

— Şi e mai bine să-i lovim înainte să apuce să se adune, spun eu. Plecăm acum, mergem cât putem de repede şi poate ajungem acolo înaintea să ne lovească furtuna. E singura noastră şansă.

Ragnar şi Holiday mi se alătură; Obsidianul strânge echipamentul, iar Cenuşia îşi verifică gloanţele. Dar Mustang ezită. E ceva ce nu ne-a spus încă.

— Ce e? o întreb.Vântul urlă prin râpă şi peste peisajul montan mohorât din jurul nostru.

— N-avem decât o singură opţiune, spun eu. Ne mobilizăm, trecem munţii şi ajungem la nava prăbușită. Dacă într-adevăr e Cassius acolo, o să aibă măcar o grupă de mercenari din Legiunea a XIII-a cu el.

— Asta nu e bine, zice Mustang îngrijorată. Cenuşiii ăia sunt mai bine antrenaţi decât noi pentru lupta pe timp de iarnă.

— Mai bine decât tine, zice Holiday trăgându-şi pielea-de-focă pentru a-i arăta lui Mustang tatuajul legiunii a XIII-a de pe gâtul ei. Nu şi decât mine.

— Eşti un dragon? întreabă Mustang neputând să-şi ascundă uimirea.

— Am fost. Ideea e asta: RLP, regulamentul de luptă pretorian dispune ca orice transport de cursă lungă să fie dotat cu echipament de supravieţuire suficient cât să îi ajungă fiecărei grupe o lună în orice fel de condiţii. O să aibă apă, mâncare, căldură şi cizme gravitaţionale.

— Şi dacă au supravieţuit prăbuşirii? zice Mustang uitându-se la spatele rănit al lui Holiday şi la restul armamentului nostru.

— Atunci nu o să supravieţuiască întâlnirii cu noi, zice Ragnar.

— Şi e mai bine să-i lovim înainte să apuce să se adune, spun eu. Plecăm acum, mergem cât putem de repede şi poate ajungem acolo înaintea să ne lovească furtuna. E singura noastră şansă.

Ragnar şi Holiday mi se alătură; Obsidianul strânge echipamentul, iar Cenuşia îşi verifică gloanţele. Dar Mustang ezită. E ceva ce nu ne-a spus încă.

— Ce e? o întreb.

— Cassius, zice ea încet. Nu ştiu sigur. Dacă nu e singur? Dacă e şi Aja cu el?

Imagini pentru pierce brownPIERCE BROWN s‑a născut în 1988 în Colorado, dar a trăit în peste opt state din America, petrecându‑şi copilăria construind ascunzători şi capcane pentru verişorii lui.

Furia Dimineții este ultimul volum din trilogia dedicată revoluţionării unei societăţi abuzive care stăpâneşte întregul Sistem Solar. Prima parte a seriei, Furia Roşie, apărută pe când autorul avea 26 de ani, l‑a consacrat pe tânărul scriitor drept o interesantă nouă voce a literaturii distopice

Fragment in avanpremiera Adevarul Adevarat Editura YoungArt

Editura Youngart îți dă întâlnire la Gaudeamus! Cărți cu Colți te ajută să descoperi în fiecare săptămână câte o carte pe care să o adaugi în wishlist-ul GAUDEAMUS 2017.

Mai jos veti putea citi in avanpremiera un fragment din noua carte Adevarul Adevarat de Dan Gemeinhart pe care o puteti cumpara de la targul Gaudeamus.

 

Adevărul adevărat, Dan Gemeinhart

Traducere din limba engleză de Alex Macovei

 

Editura Youngart, 2017

 

adevarul-adevarat - Copy

În multe privinţe, Mark e un puşti cât se poate de obişnuit. Are un câine pe nume Beau şi o prietenă bună pe nume Jessie. Îi place să facă fotografii pe film, adoră să compună haikuuri şi visează să urce până-n vârful unui munte. Dar într-o anumită privinţă, Mark nu e ca ceilalţi copii: e bolnav şi urmează un tratament.

Într-o zi, Mark se hotărăşte să fugă de-acasă. Îşi ia câinele, aparatul foto, carnetul în care îşi scrie poeziile şi porneşte să cucerească acel munte la care visează.

O carte unică despre întrebări mari, momente mici şi incredibila călătorie a unui spirit deosebit.

 

„Numeroasele momente de suspans care îţi fac inima să gonească, cât şi gravitatea latentă, s-ar putea să-i copleşească pe cititorii mai slabi de înger; cititorii mai antrenaţi însă nu o vor putea lăsa din mână.“ Publishers Weekly

Imagini pentru exclusive

— Chiar credeai că n-o să observ? Ştiu câte locuri am şi ştiu câte bilete am dat.

Nu i-am răspuns şoferului, retrăgându-mă sub streaşina hotelului, la adăpost de ploaie. Picioarele-mi tremurau şi aveam palmele transpirate. Eram prea obosit pentru asta şi nu mă simţeam deloc bine. Mă uitam la el cu ochii mijiţi prin durerea care-mi pulsa în ţeastă.

— Locuieşti în Elbe sau ce?

Vocea lui era rece şi nerăbdătoare. De parcă a avea un puşti în plus în autobuz era cel mai rău lucru care i se putea întâmpla cuiva.

N-aveam chef de asta. M-am uitat urât la el şi mi-am dat ochii peste cap.

— Mda.

Şoferul a scuturat din cap.

— Nu te supăra pe mine, puştiule. Dar nu-s plătit să duc oameni pe gratis.

S-a auzit un tunet și o rafală de ploaie i-a umflat gulerul de la jachetă. A aruncat o privire peste umăr la vreme.

— Ah, la naiba, a exclamat întorcând privirea spre mine și încleștându-și maxilarele. N-ai părinţi sau pe cineva pe care să suni ca să te ia cu maşina?

Am scuturat din cap, încercând să par cât mai slab şi mai pârlit. Ceea ce nu era greu. Poate că reuşeam totuşi să obţin un drum cu maşina.

Dar şoferul n-a făcut altceva decât să elimine aerul din plămâni printre buze.

— Nu te pot lua cu mine, puştiule. Cu cei care au urcat acum şi bagajele lor, autobuzul e plin. Dar afurisita asta de furtună… a zis umezindu-și buzele. Rămâi aici. O să te lase să stai prin cafeneaua motelului. Îi las pe oamenii ăştia în vârf, mă întorc să te iau şi te duc pân’ la Elbe.

N-am zis nimic. Lacrimile mi-ardeau ochii, dar eram suficient de furios încât să nu le las să mi se scurgă pe obraji.

— Ne vedem într-o oră. Cu plăcere, mi-a aruncat el pufnind. Apoi mi-a întors spatele şi s-a urcat la loc în autobuz.

Când autobuzul a plecat cu scrâşnet de roți din parcarea prunduită, ploaia s-a dezlănţuit cu adevărat. Autobuzul ăla era singura mea modalitate de a ajunge acolo unde voiam, şi-o ştiam. Stopurile lui emanau un halou roşiatic în întunericul din ce în ce mai profund. Le-am urmărit cu privirea micşorându-se în depărtare şi apoi dispărând ca două dorinţe mărunte, care nu se vor împlini niciodată.

Să tremuri în ploaie în timp ce încerci şi să nu plângi, şi să nu verşi, e super nasol. Ăsta-i adevărul.

Am desfăcut fermoarul genţii, din care Beau a ţâşnit gâfâind şi dând din coadă. Totul îmi era luat, bucată cu bucată, zi cu zi. El era tot ce-mi mai rămăsese. Lacrimile mi-au învins furia, începând să mi se scurgă pe obraji.

L-am scărpinat după urechi.

— Gata cu geanta, prietene, i-am şoptit. Orice-ar fi. Nu-mi pasă.

S-a auzit un alt tunet. Cu excepţia gropilor pline de apă, şoseaua cu două benzi era complet goală. M-am uitat de-a lungul drumului, în direcţia în care plecase autobuzul. Cerul era un mare zid gri de nori. Ştiam că muntele era acolo, undeva, dar nu-l vedeam.

— N-are niciun rost să mergem mai departe, Beau, am zis c-o voce gâjâită.

M-am uitat în sus la ploaie, la cerul care devenea din ce în ce mai negru. Am înghiţit în sec şi m-am ghemuit deasupra lui Beau, scărpinându-l după urechi cu ambele mâini. M-am ţinut de el de parcă mă înecam. În întuneric, ochii lui ceacâri păreau, cumva, mai luminoşi. El era alături de mine. El mereu era alături de mine.

— Dar bănuiesc că n-are niciun sens nici să mergem înapoi, i-am zis ştergându-mi obrajii cu mâneca jachetei.

Am strănutat şi i-am oferit lui Beau zâmbetul pe care-l merita, iar el mi-a zâmbit înapoi ca un căţeluş ce era, cu colţii la vedere. Ochii îi străluceau plini de tot ce e bun pe lumea asta. Am ridicat aparatul şi l-am fixat pe ochii lui Beau. Am făcut poza. A început să dea din coadă mai tare. Am întins mâna şi l-am scărpinat iar după urechi.

— Haide.

Mi-am scos polarul din rucsac şi mi l-am tras pe mine. În jurul meu turna cu găleata. Am închis aparatul în punga de plastic cu fermoar pe care o luasem special pentru asemenea situaţii şi l-am băgat înapoi în rucsac. M-am uitat în zare, la panglica îngustă şi neagră de şosea care se-ntindea între pinii înalţi şi întunecaţi. Şi, undeva în negura din faţa mea, la un munte pierdut în furtună.

— Hai pe jos, prietene. S-ar putea să nu reuşim. Dar o să mergem până…

Duduitul unui tunet mi-a acoperit vocea. Nu ştiam cum avusesem de gând să continui propoziţia aia.

Pietrele din pavaj îmi scârţâiau sub tălpi.

Mergem până ne prind?

Beau tropăia pe lângă mine, adulmecând aerul de munte.

Mergem până găsim pe cineva care să ne-ajute?

O pală de vânt îngheţat mi s-a strecurat de-a lungul cefei, aşa că mi-am tras fermoarul de la jachetă până sub bărbie.

Mergem până… o să murim?

 

***

 

Prin întuneric, podul se-apropia de noi cu fiecare pas făcut. În ploaie, grinzile lui metalice păreau să fie dintr-un lut gri şi mat. Hainele-mi erau fleaşcă. Apa îmi pătrunsese pe sub guler, scurgându-mi-se pe spate. Tremuram întruna.

Acum era suficient de întuneric încât să fie noapte. Şi chiar era aproape noapte. Puţinele maşini care treceau pe lângă mine aveau farurile aprinse. Niciuna n-a oprit. Şi bănuiesc că m-am bucurat că n-au făcut-o. Dar când mă depăşeau, făcându-se nevăzute, înăuntrul lor părea cald.

— Autobuzul ăla o să se-ntoarcă dintr-o clipă în alta, i-am zis lui Beau, cu dinţii clănţănind. S-a uitat în sus la mine, fără să se oprească. Dacă ne vede, o să oprească. Trebuie să ne ascundem. Şi oricum, trebuie să găsim un loc unde să înnoptăm.

Când am ajuns în dreptul podului, am ieşit de pe şosea şi m-am strecurat printre buruienile de pe marginea drumului până la râul pe care podul îl traversa. Cu fiecare clipă ce trecea se-ntuneca din ce în ce mai tare şi trebuia să mă chinui ca să văd ceva.

Sub pod, malul era uscat, dar nu era niciun loc bun de dormit. Era plin de bolovani claie peste grămadă. Şi-aşa mă durea tot corpul – n-aş fi putut să dorm între doi bolovani.

M-am uitat înspre râu. Acolo, în apa înspumată, era o insulă. Se întindea până sub pod, ferită de ploaie. Era micuţă şi mai mult nisipoasă. Un trunchi lat căzut se-ntindea peste apa învolburată de pe malul pe care stăteam până pe insuliţa nisipoasă. Mi-am muşcat buza de jos şi am început să-l cercetez. Părea ud, dar stabil.

— Tu ce crezi, Beau? l-am întrebat, simţind cum mă bate cu coada peste picior.

— Bine, atunci. Hai să-ncercăm.

La primul pas, piciorul mi-a alunecat pe scoarţa umedă, dar m-am ţinut pe poziţii, iar la al doilea pas am fost mai grijuliu.

Era un buştean uriaş, cu faţa de sus plată, netedă, aproape la fel de lată ca un trotuar. Credeam c-o să reuşesc. Tot ce trebuia să fac era s-o iau cu binişorul.

După patru paşi, m-am uitat înapoi la Beau, care rămăsese pe mal, cu urechile pleoştite şi coada între picioare. A schelălăit.

— Haide, băiatule, i-am strigat. Nu-i chiar aşa de rău. Pe cuvânt.

La îndemnul meu, Beau a sărit agitat de pe-un picior pe altul. L-am privit drept în ochi şi-am coborât tonul:

— Haide, Beau. Hai că putem!

Beau a sărit pe buştean şi-a luat-o după mine. M-am întors în faţă şi-am continuat să merg, pas cu pas, cu cea mai mare grijă.

Apa mugea sub mine. Se-nvolbura în vârtejuri albe şi negre. Părea zgomotoasă şi înfometată.

La jumătatea drumului, mi-am dat seama că fusese o idee tâmpită, dar am mers mai departe. Am aruncat o privire înapoi la Beau, care era chiar în spatele meu.

Am mai făcut un pas. Alţi doi. Încă trei, patru, cinci. Picioarele-mi tremurau. De greaţă şi de teamă, stomacul îmi ajunsese undeva prin gât. Durerea de cap mă apăsa în fundul ochilor cu nişte degete obraznice şi ascuţite.

Am riscat o privire în sus, de la picioare către insuliţă. Aproape c-ajunsesem.

Pe chip mi s-a întipărit un zâmbet tâmp. O să reuşesc.

Iată ce nu pricep eu: de ce oamenii cred mereu că pot face un lucru doar pentru că vor să-l facă.

Cu ochii încă la fâşia de nisip alb din faţa mea, am simţit cum buşteanul umed îmi fuge de sub piciorul drept.

Am dat din braţe încercând să-mi menţin echilibrul. Mi-a alunecat şi celălalt picior.

Prin vuietul apei care năvălea pe sub mine, l-am auzit pe Beau lătrând. Cerul mi s-a rostogolit prin faţa ochilor, apoi podul.

Iar apoi, doar ape furioase.

 

 

Recenzie Eleanor si Park

 

22290961_1489907411091326_1262103098_oEleanor a fost dată afară din casă și, după un an, se întoarce să trăiască din nou împreună cu mama, frații și tatăl ei vitreg. O școală nouă, unde nu cunoaște pe nimeni și toată lumea pare s-o urască. Nu-și face nicio speranță că și-ar putea găsi prieteni și, când se-așază în autobuz lângă Park, un băiat tăcut, care nu vrea decât să fie lăsat în pace, să-și asculte muzica și să-și citească benzile desenate, nu se-așteaptă la mare lucru.

Însă unele povești de dragoste încep fără mari așteptări și se dovedesc a fi cu atât mai impresionante cu cât începuturile lor sunt mai modeste. Deși sunt suficient de deștepți să știe că prima iubire nu durează, Eleanor și Park au curaj cât să vrea s-o trăiască până la capăt, nu doar în ce are ea mai serios, ci și în ce are mai amuzant, mai naiv și mai stângaci.

AutorRainbow Rowell
TraducătorFlorentina Hojbotă
Coperta deHarriet Russell

Nu mă aşteptam să îmi placă aşa de mult această carte. Nu sunt o mare fană a cărților contemporane, iar „Eleanor si Park” m-a luat prin surprindere. Nu e prima carte de Rainbow Rowell pe care am citit-o, scrisul autoarei fiind unul cunoscut de mine.

In primul rand, am fost placut surprinsa de descrierea protagonistei, Eleanor. Ce am observat in majoritatea cartilor pe care le-am citit este personajul feminin ideal, frumos, cu un corp perfect si o inteligenta de neimaginat. Rainbow Rowell a spart acest stereotip, conturand un personaj divers, dupa parerea mea, mai frumos si mai complex. Subiectul pe care l-a atins autoare a fost unul sensibil, nu foarte usor de abordat, dar aceasta a reusit sa il stapaneasca cu succes. Eleanor are parte de multe intamplari nefericite in viata ei, aceasta trecand prin violenta si abuz domestic. Un alt aspect care mi-a atras atentia a fost modul in care cei doi protagoniștii ajung sa vorbeasca, eventual sa se indragosteasca. Este o poveste de dragoste unica, cei doi spargand standardele societatii. Modul in care ajung sa vorbeasca este unul nemaintalnit, acestia stand unul langa altul in autobuzul scolii, Park aducandu-si zilnic o banda desenata, Eleanor citind si ea pe furis. Ulterior, Park ajunge sa ii imprumute benzi desenate, cat si casete cu muzica,zilnic. Usor, usor ajung sa aiba sentimente reciproce, Eleanor fiind speriata de tot ceea ce se intampla.

De asemenea, Park are si el problemele lui, intr-adevar neinsemnate pe langa cele ale lui Eleanor. Acesta se confrunta cu parintii lui, el crezand ca ei nu sunt mandri de el. La inceputul cartii, mama acestuia nu are o parere foarte buna despre Eleanor, deoarece aceasta nu se imbraca ca o fata, purtand haine barbatesti si nearanjandu-si parul niciodata. Dupa mai mult timp, mama lui Park realizeaza greseala facuta si o accepta pe Eleanor. Park se lupta cu el insusi la inceput, crezand ca o sa fie judecat de cei din jur. Totul se schimba atunci cand cel mai bun prieten se ia de Eleanor, Park sarind  la bataie.

Dragostea celor doi protagonisti este una pura, inocenta, lipsita de ganduri gresite. Relatia lor este plina de emotie si sentiment. Mi-a placut foarte mult felul in care Park o descrie pe Eleanor: „Arata ca o opera de arta, iar arta nu trebuie sa fie draguta; trebuie sa te faca sa simti ceva.” .

Finalul a fost unul la care nu m-am asteptat, si nu as vrea sa vorbesc prea mult despre el, dorind sa va las sa il cititi si sa imi spuneti parerea voastra despre el. In opinia mea, a fost unul perfect pentru aceasta carte, potrivindu-se perfect.

Una peste alta, „Eleanor si Park” a fost o carte draguta, care mi-a lasat un sentiment placut dupa. V-o recomand sa o cititi, in special atunci cand sunteti intr-un reading slump. Eu i-am dat 4/5 stele . La noi este aparuta la Editura Youngart, si puteti sa o achizitionati de pe Cartepedia carora le multumesc pentru exemplarul oferit.

O torta in noapte la YoungArt

21533959_10155325184509823_1342121307_o

Sabaa Tahir

Elias şi spioana Cărturarilor II. O torţă în noapte

 

Traducere din limba engleză de Iulia Arsintescu

Editura Youngart

 

 

Elias şi Laia fug ca să scape cu viaţă. Soldaţii sunt pe urmele lor în timp ce părăsesc Serra şi se îndreaptă spre adâncurile Imperiului. Laia e hotărâtă să pătrundă în Închisoarea Kauf, cea mai temută temniţă din ţinut, ca să-şi salveze fratele în mâinile căruia stă salvarea Cărturarilor. Elias e hotărât s-o ajute pe Laia, chiar dacă asta ar însemna s-o facă cu ultimele lui puteri. Dar forţe întunecare, umane sau venite din alte sfere, li se împotrivesc. Cei doi trebuie să fie mereu cu-n pas înaintea inamicilor: cruntul Comandant, sângerosul Împărat Marcus, sadicul Gardian-şef al închisorii sau, vai!, Helene Aquilla, buna prietenă a lui Elias, care are de dus la capăt o misiune teribilă în noul ei rol de Mare Sfrâncioc al Imperiului: să-i găsească pe trădătorul Elias Veturius şi pe sclava Cărturăreasă care l-a ajutat să scape şi… să-i omoare pe amândoi.

„O continuare excelentă a unei serii construită anume pentru cititorii literaturii fantasy politice şi sângeroase actuale, care se distinge prin universul ei deosebit.“ Kirkus Reviews

14+

Bestseller Amazon

Lumi alternative & love story & thriller

într-un page turner garantat

21534351_10155325186719823_1923821178_o