Partea I

Fuga

 

I:

Laia

 

Cum ne-au găsit atât de repede?

În spatele meu, catacombele răsună de strigăte furioase şi zăngănit de metal. Îmi fug ochii spre craniile care acoperă rânjind pereţii. Mi se pare că aud vocile morţilor.

Dispari rapid, fii iute de picior, par să-mi şuiere ele. Dacă nu vrei să intri în rândul nostru.

— Mai repede, Laia, zice călăuza mea, iar armura îi luceşte în timp ce aleargă mai departe prin catacombe. Ne descotorosim de ei dacă-i dăm zor. Ştiu un tunel care ne scoate în oraş. Când ajungem acolo, suntem scăpați.

Auzim un scrâșnet în spate şi ochii decoloraţi ai celui care mă călăuzeşte se uită iute peste umărul meu. Mâna lui pare o pată maro-aurie atunci când zboară spre mânerul unuia dintre paloşele prinse în spinare.

O mişcare simplă, ameninţătoare. Îmi aminteşte că cel de lângă mine nu-i doar călăuza mea. Este Elias Veturius, moştenitorul uneia dintre cele mai importante familii din Imperiu. Este o fostă Mască, un soldat de elită al Imperiului Războinicilor. Şi mai e și aliatul meu, singurul om care mă poate ajuta să-mi salvez fratele, pe Darin, din cea mai temută închisoare a Războinicilor.

Dintr-un pas, Elias ajunge lângă mine. Încă unul şi e în faţa mea, mişcându-se cu o graţie neobişnuită pentru cineva atât de voinic. Ne uităm împreună în urmă, în tunelul prin care tocmai am trecut. Pulsul îmi bubuie în urechi. Toată exaltarea pe care am simţit-o când am distrus Academia Blackcliff sau când l-am salvat pe Elias dispare. Imperiul ne vânează. Dacă ne prinde, suntem morţi.

Am cămaşa leoarcă de sudoare, dar în ciuda căldurii puturoase din tuneluri, simt un fior rece pe spinare şi mi se ridică părul de pe ceafă. Mi se pare că aud un mormăit, un zgomot ca de animal şiret şi înfometat.

Repede, urlă instinctul meu. Ieși de-aici!

— Elias, şoptesc, dar el îmi pune un deget pe buze – sst – şi trage un pumnal din cele şase pe care le poartă prinse în curele de-a curmezişul pieptului.

Scot şi eu un pumnal de la cingătoare şi încerc să aud ceva dincolo de zgomotele tarantulelor din tunel şi de propria mea răsuflare. Senzaţia acută că suntem urmăriţi dispare, înlocuită de ceva şi mai rău: mirosul de păcură şi foc; vibraţia gravă şi acută a unor voci care se apropie.

Soldaţii Imperiului.

Elias mă bate pe umăr şi arată spre picioarele lui, apoi spre ale mele. Calcă unde calc eu. Mă tem până şi să respir, dar fac ca el şi mă întorc cu grijă, îndepărtându-mă rapid de voci.

Ajungem la o răspântie de tuneluri şi cotim spre dreapta. Elias face semn din cap spre o firidă adâncă din perete, înaltă până la umăr, scobită pentru un sicriu de piatră întors pieziș.

— Înăuntru, şopteşte el, şi cât mai în spate.

Mă strecor în criptă, înăbuşindu-mi un fior când aud cum pârâie strivită o tarantulă dinăuntru. Am în spinare un paloş turnat de Darin şi mânerul lui se izbeşte cu zgomot de piatra criptei. Nu te mai foi, Laia, indiferent ce s-ar târî pe-aici.

Elias se strecoară în criptă după mine, înălţimea silindu-l să stea pe jumătate aplecat. În spaţiul ăsta strâmt, braţele noastre se ating, iar el respiră repede. Dar când îl privesc, are faţa întoarsă spre tunel.

Chiar şi în lumina foarte slabă, cenuşiul ochilor şi liniile ascuţite ale bărbiei lui sunt frapante. Simt o împunsătură în stomac, nu sunt obişnuită să-i văd faţa. Cu nici un ceas în urmă, în timp ce evadam din dezastrul pe care l-am provocat la Blackcliff, avea trăsăturile ascunse sub o mască de argint.

Lasă capul pe-o parte, ascultând cum se apropie soldaţii. Aceștia înaintează repede, vocile le răsună între pereţii catacombelor ca nişte chemări scurte de păsări răpitoare.

— …probabil merg spre sud. Dacă băiatul are vreun dram de minte, în orice caz.

— Dacă avea un dram de minte, zice un al doilea soldat, ar fi trecut de a Patra Încercare şi nu ne-am fi ales cu un gunoi Plebeu drept Împărat.

Soldaţii intră în tunelul nostru şi unul dintre ei întinde felinarul spre cripta din faţă.

— Pe toţi dracii!

Se dă repede înapoi la vederea a ce-o fi zăcând acolo.

Urmează cripta noastră. Mi se face stomacul ghem şi-mi tremură mâna pe pumnal.

Lângă mine, Elias mai scoate un tăiş din teacă. Are umerii destinşi şi mâinile relaxate pe mânerele pumnalelor. Dar când îi văd faţa – sprâncenele încruntate, maxilarele încleştate –, mi se strânge inima. Îmi întâlneşte privirea şi preţ de-o răsuflare îi ghicesc suferinţa. Nu vrea

să le aducă moartea acestor oameni.

Dacă ne văd, însă, vor alerta celelalte gărzi şi ne vom trezi cu toţi soldaţii Imperiului pe cap. Îl strâng pe Elias de braţ. El îşi trage gluga peste frunte şi-şi acoperă faţa cu o bandană neagră.

Soldaţii se apropie cu paşi tunători. Le simt mirosul – sudoare, fier şi pământ. Elias strânge mai bine pumnalele în mâini. Are corpul încordat ca al unei pisici sălbatice gata de atac. Strâng cu o mână brăţara de la încheietura mea, un dar de la mama. Sub degetele mele, modelul ei bine cunoscut – o alinare.

Soldatul ajunge la marginea criptei. Ridică felinarul…

Brusc, de departe din tunel, răsună o bufnitură. Soldaţii se întorc, își scot săbiile şi se grăbesc să cerceteze ce s-a întâmplat. În câteva clipe, lumina felinarelor păleşte, iar sunetul paşilor se aude tot mai slab.

Elias dă drumul unui oftat înăbuşit.

— Hai, zice el. Dacă patrula asta cerceta zona, înseamnă că vor veni şi altele. Trebuie să ajungem la pasajul de ieşire.

Ne strecurăm afară din criptă şi chiar atunci o trepidaţie cuprinde tunelurile, ridicând praf şi dărâmând cu zgomot cranii şi oase. Mă împiedic, iar Elias mă prinde de umăr, mă lipeşte de perete şi mă acoperă cu corpul lui. Cripta rămâne intactă, dar tavanul tunelului se crapă ameninţător.

— Ce-a fost asta?

— A părut un cutremur de pământ.

Elias se îndepărtează un pas de perete şi se uită la tavan.

— Numai că în Serra nu sunt cutremure.

O rupem la fugă prin catacombe presați de ceva în plus. La fiecare pas mă aştept să aud altă patrulă, să văd torţe în depărtare.

Elias se opreşte atât de brusc, încât mă izbesc de spatele lui lat. Am intrat într-o cameră mortuară rotundă, cu tavanul jos şi boltit. În faţa noastră se deschid două tuneluri. În unul strălucesc torţe, prea departe ca lumina lor să ajungă până aici. Pereţii sunt scobiţi de cripte, străjuite fiecare de câte o statuie de piatră a unui bărbat în armură. De sub căştile lor se uită la noi cranii. Mă cutremur şi mă apropii cu un pas de Elias.

Dar el nu se uită la cripte, la tuneluri sau la torţele din depărtare.

O priveşte fix pe fetiţa din mijlocul camerei.

Poartă haine jerpelite şi apasă cu mâna o rană sângerândă dintr-o parte a abdomenului. După trăsăturile ei fine, pare să fie o Cărturăreasă, dar când încerc să-i văd ochii, lasă capul în jos şi părul negru îi cade peste faţă. Săraca. Lacrimile desenează cărări pe obrajii ei murdari de ţărână.

— Pe toţi dracii, se aglomerează aici jos, murmură Elias.

Păşeşte spre fată cu mâinile desfăcute, de parcă ar avea de-a face cu o sălbăticiune.

— N-ar trebui să fii aici, drăguţă, zice el blând. Eşti singură?

Fata oftează slab.

— Ajutaţi-mă, şopteşte ea.

— Lasă-mă să-ţi văd rana. Te pot bandaja.

Elias se aşază în genunchi ca să fie la același nivel cu ea, la fel cum făcea bunicul cu micii lui pacienţii. Fata se fereşte şi se uită spre mine.

Păşesc înainte, în timp ce instinctul îmi spune să fiu prudentă. Fata mă urmăreşte cu privirea.

— Poţi să-mi spui cum te cheamă, micuţo? întreb eu.

— Ajutaţi-mă, repetă ea.

Ceva din felul în care îmi ocoleşte privirea îmi dă fiori. Dar pe urmă mă gândesc că a fost tratată cu cruzime, probabil de Imperiu, iar acum are în faţă un Războinic înarmat până-n dinţi. N-are cum să nu fie îngrozită.

Fata se trage ceva mai în spate, iar eu arunc o privire spre tunelul luminat cu torţe. Torţele sunt un semn că suntem pe teritoriul Imperiului. Este doar o chestiune de timp până vor apărea soldaţii.

— Elias, zic eu şi arăt spre torţe. Nu avem timp. Soldaţii…

— N-o putem abandona aşa.

Vinovăţia i se citește clar pe față. Morţile prietenilor lui în Încercarea a Treia îl apasă greu; nu vrea să mai provoace înc-o moarte. Şi asta vom face, dacă o lăsăm pe fată acolo, să moară de la rănile ei.

— Ai familie în oraş? o întreabă Elias. Ai nevoie de…

— Argint, zice ea şi lasă capul pe-o parte. Am nevoie de argint.

Elias ridică din sprâncene. Nu-l pot învinui. Nici eu nu mă aşteptam la asta.

— Argint? zic eu. Noi n-avem…

— Argint.

Se trage într-o parte ca un crab. Mi se pare că, prin părul despletit, îi zăresc un ochi într-o străfulgerare prea rapidă. Ciudat.

— Monede. O armă. Bijuterii.

Se uită la gâtul meu, la urechi, la încheieturile mâinilor. Căutătura aia o dă de gol.

Îi privesc orbitele negre ca păcura unde ar trebui să fie ochii şi mă întind după pumnal. Dar Elias este deja în faţa mea, cu paloşele sclipind în mâini.

— Înapoi! mârâie el spre fată, Mască din creştet până-n tălpi acum.

— Ajutaţi-mă.

Fata lasă din nou părul să-i cadă peste faţă şi duce mâinile la spate, ca o caricatură chinuită de copil linguşitor.

— Ajutați-mă!

În faţa dezgustului meu evident, buzele i se strâmbă într-un rânjet, respingător pe faţa ei altfel plăcută. Mârâie – sunetul gutural pe care l-am auzit mai devreme. Asta e ceea ce mi se părea că ne urmăreşte. Asta e prezenţa pe care am simţit-o în tuneluri.

— Ştiu c-aveţi argint.

O poftă nemăsurată zace sub vocea de copil a creaturii.

— Daţi-mi-l mie. Mie îmi trebuie.

— Pleacă de lângă noi, zice Elias. Înainte să-ţi iau capul.

Fata – sau ce-o fi – nu-l bagă în seamă pe Elias şi îşi fixează ochii asupra mea.

— Tu n-ai nevoie de el, mică făptură omenească. Îţi dau ceva în schimb. Ceva minunat.

— Ce eşti? şoptesc.

Întinde brusc braţele, cu palmele cuprinse de-o irizație verzuie și stranie. Elias țâșnește spre ea, dar fata îi scapă şi îşi înfige degetele în încheietura mâinii mele. Ţip, iar braţul îmi strălucește o fracţiune de secundă înainte ca fata să zboare în spate, urlând, strângându-şi palma de parcă i-ar fi luat foc. Elias mă ridică în picioare din țărâna unde am căzut lată, aruncând în acelaşi timp un pumnal spre fată. Ea se fereşte aplecându-se, continuând să schelălăie.

— Ce şmecheră!

Elias se întinde din nou s-o prindă şi ea sare într-o parte, cu ochii atenţi numai la mine.

— Şireato! Mă întrebi pe mine ce sunt, dar tu ce eşti?

Elias îşi ia elan şi unul dintre paloşele lui îi alunecă fetei pe gât. N-a fost destul de iute.

— Criminalule! se întoarce ea spre el. Ucigaşule! Moartea însăşi! Omul cu coasa! Dacă păcatele tale se transformau în sânge, copile, te-ai fi înecat în râul izvorât chiar din tine.

Elias sare înapoi, uimirea citindu-i-se în priviri. În tunel pâlpâie luminițe. Trei torţe plutesc iute către noi.

— Vin soldaţii, zice creatura răsucindu-se spre mine. Îi omor eu pentru tine, fată cu ochii ca mierea. Le despic gâtlejurile. Pe ceilalţi i-am îndepărtat deja şi i-am făcut să se întoarcă în tunel. O fac din nou, dacă-mi dai argintul tău. El asta vrea. El ne răsplăteşte dacă i-l aducem.

Cine mama naibii este el? Nu spun nimic, îi răspund radicand pumnalul.

— Făptură omenească proastă! zice fata încleştând pumnii. O să-l ia chiar el de la tine. Va găsi o cale. Se întoarce spre tunel.

— Elias Veturius!

Tresar. Ţipătul ei sonor s-a auzit probabil până-n Antium.

— Elias Vetu…

Cuvântul îi moare pe buze, în vreme ce Elias îi înfige paloşul în inimă.

— „Efrit, Efrit de peşteră“, zice el.

Trupul ei alunecă din paloş şi cade cu un bufnet zdravăn.

— „Cu el doar lama-i meşteră“. Nişte rime vechi, ca să ţii minte ce ai de făcut, adaugă Elias vârând paloşul în teacă. Mi-am dat seama abia de curând cât sunt de utile.

Mă ia de mână şi fugim mâncând pământul prin tunelul fără pic de lumină. Poate că, printr-o minune, soldaţii n-au auzit-o pe fată. Poate că nu ne-au văzut. Poate, poate…

N-avem atâta noroc. Aud un strigăt şi bubuit de cizme în urma noastră.

 

 

 

 

 

 

II:

Elias

Trei auxiliari şi patru legionari, la cincisprezece metri în urma noastră. Gonesc mai departe, dar întorc capul să văd cum avansează. Se fac şase auxiliari, cinci legionari şi doisprezece metri.

Cu fiecare secundă care trece, tot mai mulţi soldaţi ai Imperiului se vor revărsa în catacombe. Un mesager a anunţat deja patrulele vecine, iar tobele vor da alarma în toată Serra: Elias Veturius a fost zărit în tunel. Toate echipele să fie pregătite. Soldaţii n-au nevoie să se asigure de identitatea mea; ne vor vâna oricine am fi.

O iau brusc spre stânga printr-un tunel lateral, trăgând-o pe Laia după mine, cu mintea gonind de la un gând la altul. Descotoroseşte-te iute de ei, cât încă mai poţi. Altminteri…

Nu, şuieră Masca din mintea mea. Opreşte-te şi omoară-i. Sunt doar unsprezece. Floare la ureche. O poţi face cu ochii închişi.

Trebuia să-l fi ucis imediat pe efritul din camera mortuară. Helene şi-ar bate joc de mine dacă ar şti că am încercat să ajut creatura, în loc să-mi dau seama ce era.

Helene. Mi-aş pune paloşele la bătaie că a ajuns deja într-o sală de interogatorii. Marcus – sau Împăratul Marcus, cum e numit acum – i-a ordonat să mă execute. Ea a dat greş. Mai rău, mi-a fost cea mai apropiată confident vreme de paisprezece ani. Niciunul dintre aceste păcate nu va rămâne nepedepsit – nu acum, când Marcus are puterea absolută.

Helene e la mâna lui şi o va face să sufere. Din cauza mea. Aud din nou efritul: Omul cu coasa!

Îmi trec prin cap amintiri din a Treia Încercare. Tristas murind de sabia lui Dex. Demetrius prăbuşindu-se. Leander prăbuşindu-se.

Un strigăt de undeva din faţă mă aduce cu picioarele pe pământ. Câmpul de luptă e templul meu. Vechea incantaţie a bunicului îmi revine în minte când am mai mare nevoie de ea. Sabia mi-e preot. Dansul morţii mi-e rugăciune. Lovitura de graţie mi-e iertarea păcatelor.

Lângă mine, Laia gâfâie, abia se târăşte. Mă încetineşte. Ai putea-o abandona, îmi şopteşte o voce vicleană. Singur, te-ai mişca mai iute. Amuţesc vocea asta. În afară de faptul evident că i-am promis s-o ajut în schimbul libertăţii mele, ştiu că ar face orice să ajungă la Închisoarea Kauf – la fratele ei –, inclusiv să încerce să-şi croiască singură drum până acolo.

Caz în care ar muri.

— Mai repede, Laia. Sunt prea aproape.

Se năpusteşte înainte. Pereţi de cranii, oase, cripte şi pânze de păianjen trec şi dispar pe lângă noi. Suntem mult mai la sud faţă de unde ar trebui să fim. Am trecut de mult de tunelul unde am ascuns proviziile menite să ne ajungă săptămâni în şir.

Catacombele huruie şi se zgâlţâie, trântindu-ne la pământ pe amândoi. Printr-un canal colector de deasupra noastră pătrunde miros de foc şi moarte. Câteva clipe mai târziu, o explozie sfâşie aerul. Nu-mi bat capul să mă gândesc ce-ar putea fi. Nu contează decât că soldaţii din spatele nostru au încetinit, la fel de îngrijoraţi ca mine pentru cât de nesigure sunt tunelurile. Profit de ocazie şi mai adaug nişte zeci de metri între noi. O tai printr-un tunel lateral şi acolo mă retrag în întunericul profund al unei firide.

— Crezi că ne vor găsi? şopteşte Laia.

— Sper că nu…

Din direcţia în care ne îndreptăm sclipesc lumini şi se aude tropăit de cizme. Doi soldaţi cotesc în tunel şi torţele lor ne luminează pe deplin. Se opresc o secundă, uluiţi probabil de prezenţa Laiei, de lipsa măştii mele. Pe urmă îmi observă armura şi paloşele, iar unul dintre ei scoate un fluierat ascuțit care urmează să-i atragă încoace pe toţi soldaţii care-l aud.

Corpul meu preia controlul. Înainte să apuce soldaţii să-și tragă săbiile din teacă, arunc pumnale care li se înfig în carnea moale a gâtului. Cad fără să scoată un sunet, iar torţele lor sfârâie pe pământul umed al catacombei.

Laia iese din firidă cu mâinile la gură.

— E-Elias…

Eu intru înapoi, forțând-o să facă la fel, și-mi pregătesc paloşele trăgându-le ușor din tecile lor. Mi-au mai rămas patru pumnale de aruncat. Nu-s de-ajuns.

— Dobor cât de mulţi pot, îi spun. Ţine-te deoparte. Indiferent cât ar părea situaţia de neagră, nu te amesteca şi nu încerca să mă ajuţi.

Ultimele vorbe mi se desprind de pe buze exact când soldaţii care ne urmăreau apar din tunelul pe care tocmai l-am părăsit. Sunt la cinci metri. Patru. În mintea mea pumnalele au zburat deja, şi-au atins deja ţinta. Mă năpustesc afară din firidă şi le expediez. Primii patru legionari cad fără zgomot, unul după altul, ca grâul secerat. Al cincilea se prăbușește după ce îl tai cu paloşul. Țâșnește sânge şi îmi simt fierea în gât. Nu gândi. Nu şovăi. Doar curăţă drumul.

Alţi şase auxiliari apar în urma celor cinci. Unul îmi sare în spate şi îl expediez cu un cot în faţă. O clipă mai târziu, mă atacă alt soldat. Primeşte un genunchi în dinţi, urlă şi se apucă de nasul rupt şi gura sângerândă. Răsucire, lovitură, pas lateral, atac.

În spatele meu, Laia ţipă. Un auxiliar o trage afară din firidă, cu un pumnal la gât. Rânjetul soldatului se transformă în urlet. Laia i-a înfipt un pumnal în coaste. Îl scoate acum, iar bărbatul fuge împleticindu-se.

Mă întorc spre ultimii trei soldaţi. O rup la fugă.

Îmi adun cuţitele cât ai clipi. Laia tremură din tot corpul văzând măcelul din jurul nostru. Şapte morţi. Trei răniţi care gem şi încearcă să se ridice în picioare. Se uită la mine şi face ochii mari la vederea paloşelor şi armurii mele însângerate. Mă copleşeşte ruşinea atât de tare, încât îmi doresc să pot intra în pământ. Acum vede cât sunt de putred în adâncul meu. Ucigaş! Moartea însăşi!

— Laia, încep eu, dar un vaier prelung răsună în tunel şi pământul se cutremură.

Prin canalul de scurgere aud ţipete, voci care strigă şi reverberaţia asurzitoare a unei explozii colosale.

— Ce mama iadului…

— Este Rezistența Cărturarilor, îmi strigă Laia acoperind larma. Se revoltă!

N-apuc s-o întreb cum de are o asemenea informație extraordinară, pentru că în aceeaşi clipă văd străfulgerări argintii în tunelul din stânga.

— Cerule, Elias!

Laia are vocea gâtuită şi ochii mari. Una dintre Măştile care se apropie este uriaşă, mai mare decât mine cu peste zece ani şi necunoscută. Cealaltă e mică, aproape insignifiantă. Calmul chipului ei mascat contrazice furia rece pe care o emană prin toţi porii.

Mama mea. Comandantul.

Din dreapta bubuie cizme, în timp ce fluierele adună tot mai mulţi soldaţi. Prinşi în capcană.

Tunelul e străbătut din nou de un vaier.

— Treci în spatele meu! îi spun scurt Laiei.

Nu mă aude.

— Laia, la naiba, treci… ahhh…

Laia plonjează direct în stomacul meu, un salt lipsit de graţie şi disperat, atât de neaşteptat încât mă dărâmă în una dintre criptele din perete. Trec direct prin pânza de păianjen care o ascunde şi aterizez cu spatele pe un sicriu de piatră. Laia ajunge pe jumătate peste mine, pe jumătate între sicriu şi peretele criptei.

Combinaţia pânze de păianjen, criptă şi fată caldă mă dă peste cap, abia sunt în stare să bâigui:

— Tu eşti ne…

BUM! Tavanul tunelului în care tocmai stăteam se prăbuşeşte dintr-odată cu un huruit răsunător, intensificat de exploziile din oraş. O acopăr pe Laia cu trupul meu, cu braţele în jurul capului ei, ca s-o feresc de suflul de aer. Dar cripta e ceea ce ne salvează. Tuşim de la valul de praf împrăştiat de explozie, iar eu sunt cât se poate de conştient că dacă Laia n-ar fi gândit rapid, am fi fost amândoi morţi.

Huruitul încetează şi prin praf începe să se zărească lumina soarelui. Din oraş răsună ţipete. Mă ridic cu grijă dedeasupra Laiei şi mă întorc spre intrarea în criptă, acum pe

jumătate blocată de bolovani. Mă uit după ce a mai rămas din tunel. Nu mare lucru. Surparea e totală şi nu se vede nicio Mască.

Mă caţăr afară din criptă, parțial târându-mă, parțial trăgând-o după mine peste dărâmături pe Laia, care tot mai tuşeşte. Praf şi sânge – nu al ei, zic eu – îi curg pe faţă şi bâjbâie după ploscă. I-o duc la buze. După câteva înghițituri, se ridică în picioare.

— Pot… Pot să merg.

Tunelul din stânga este blocat de pietre, dar o mână împlătoşată le aruncă cât colo. Ochii cenuşii şi părul blond al Comandantului se zăreşte prin praf.

— Haide!

Îmi ridic gulerul ca să ascund rombul Academiei Blackcliff tatuat pe gât. Ne căţărăm pe dărâmăturile catacombelor spre străzile pline de zgomot ale Serrei.

Pe toţi dracii!

Nimeni nu pare să fi observat prăbuşirea străzii de deasupra criptelor – toată lumea e ocupată să se uite la coloana de foc care se înalță spre cerul albastru şi încins: vila guvernatorului arde ca un rug funerar al Barbarilor. În jurul porţilor ei înnegrite şi în imensa curte pătrată din faţă, zeci de soldaţi Războinici se luptă corp la corp cu sute de rebeli îmbrăcaţi în negru – luptătorii Rezistenţei Cărturarilor.

— Pe-aici!

Mă îndepărtez de vila guvernatorului, doborând în drum doi rebeli, şi mă îndrept spre strada următoare. Dar şi acolo au izbucnit focuri şi se întind iute, iar pe jos e plin de trupuri. O apuc pe Laia de mână şi alergăm spre altă stradă lăturalnică, doar ca să descoperim că şi asta este la fel de distrusă ca prima.

Peste zăngănitul armelor, peste ţipete şi vuietul flăcărilor, bat frenetic tobele din turnurile de apărare ale Serrei, cerând trupe suplimentare în Cartierul Aristocraţilor, în Cartierul Străinilor, în Cartierul Armelor. Alte turnuri raportează că mă aflu lângă vila guvernatorului şi ordonă tuturor detaşamentelor disponibile să se alăture vânătorii mele.

Chiar dincolo de vilă, un cap blond și palid răsare dintre dărâmăturile tunelului prăbuşit. La naiba! Suntem aproape de mijlocul pieţii, lângă o fântână plină de cenuşă cu o statuie a unui cal cabrat. O împing pe Laia într-acolo şi ne ghemuim, căutând cu disperare o cale de scăpare din faţa Comandantului şi a urmăritorilor Războinici. Dar toate clădirile şi toate străzile care duc în piaţă par să fie în flăcări.

Uită-te mai bine! Comandantul se va arunca în lupta din piaţă dintr-o clipă în alta, îşi va pune la bătaie toată înspăimântătoarea ei pricepere ca să ne dea de urmă.

Mă uit în spate cum îşi scutură armura de praf, netulburată de haosul din jur. Liniştea ei îmi ridică părul de pe ceafă. Şcoala i-a fost distrusă, fiul şi inamicul ei a evadat, peste oraş s-a abătut un dezastru absolut. Şi totuşi, ea rămâne de un calm imperturbabil.

— Acolo!

Laia mă apucă de braţ şi îmi arată o alee ascunsă de taraba răsturnată a unui negustor. Ne facem mici și alergăm spre ea, iar eu mulţumesc cerului pentru agitaţia care îi împiedică pe Cărturari şi pe Războinici să ne observe.

Ajungem pe alee în câteva clipe, iar când să ne afundăm în ea, risc și arunc o privire în spate – doar una, cât să mă asigur că mama nu ne-a văzut.

Răscolesc haosul cu ochii – un grup de luptători ai Rezistenţei dau năvală peste doi legionari, o Mască se luptă cu zece rebeli odată – până la dărâmăturile tunelului, unde stă ea. O sclavă Cărturăreasă bătrână încearcă să scape din prăpăd şi face greşeala să-i iasă în cale. Mama

îi înfige paloşul în inimă cu cruzimea ei obişnuită. Când trage lama afară, nu se uită la sclavă. Se uită la mine. Privirea ei traversează piaţa de parcă am fi conectaţi, de parcă mi-ar cunoaşte fiecare gând.

Zâmbeşte.