După ce Johnny o conduse pe soacra lui la el acasă, ieşi săşi caute de lucru.

Katie se bucură so vadă pe mama ei. Cu amintirile propriilor dureri încă proaspete, Katie înţelegea mai bine prin ce trecuse mama ei când o adusese pe lume. Se gândi cum aceasta născuse şapte copii, îi crescuse, apoi fusese martoră la moartea a trei dintre ei şi ştiuse că cei care trăiau erau condamnaţi la foame şi greutăţi. Avu viziunea că şi pe fiica ei de nici o zi o aştepta aceeaşi soartă. Se simţi copleşită de griji.

— Eu ce ştiu? o întrebă Katie pe mama ei. No pot învăţa mai multe decât ştiu eu şi ştiu atât de puţine lucruri. Eşti săracă, mamă. Eu şi Johnny suntem săraci. Copilul va creşte în sărăcie. Nu putem fi mai mult decât suntem acum. Câteodată mă gândesc că ultimul an a fost cel mai bun care mia fost dat săl trăiesc. Pe măsură ce vor trece anii iar eu şi Johnny vom îmbătrâni, nimic nu se va schimba în bine. Tot ce avem acum este că suntem destul de tineri şi de puternici să muncim, dar şi asta va trece odată cu timpul.

Apoi înţelese marele adevăr.

— Vreau să zic că eu pot munci. Pe Johnny nu mă pot baza. De-aici înainte va trebui să am grijă de el. O, Dumnezeule, te rog, numi mai da alţi copii, pentru că no să mai pot avea grijă de Johnny şi trebuie să am grijă de Johnny. Nuşi poate purta singur de grijă.

Mama îi întrerupse şirul vorbelor:

— Şi în ţara noastră ce aveam? Nimic. Eram ţărani. Muream de foame. Ei bine, atunci am venit aici. Na fost mult mai bine, doar că nu lau luat pe tatăl tău în armată cum ar fi făcut la noi. Dar, altfel, nea fost mai greu. Mie dor de patria mea, de copaci şi de câmpiile întinse, de felul nostru dea trăi, de prietenii vechi.

— Dacă nu te aşteptai la nimic mai bun, de ceai venit în America?

— De dragul copiilor mei, care am vrut să se nască întro ţară liberă.

— Copiii tăi nu sau descurcat prea bine, mamă, zise Katie zâmbind amar.

— Ceea ce este aici, în ciuda greutăţilor, şi nu era la noi în ţară este speranţa. La noi în ţară un bărbat nu poate fi mai mult decât tatăl lui, oricât de mult sar speti. Dacă tatăl lui a fost tâmplar, atunci poate că şi el va ajunge tâmplar. Nu poate fi învăţător sau preot. Poate să se ridice, dar nu mai sus de tatăl lui. La noi în ţară, trecutul îl face pe om. Aici, omul aparţine viitorului. În ţara asta, poate fi ceşi doreşte, cât timp are inima mare şi munceşte cinstit, în direcția bună.

— Nu e adevărat. Copiii tăi no duc mai bine decât tine.

Mary Rommely oftă.

— Asta poate că e din vina mea. Nam ştiut ce sămi învăţ fiicele, pentru că nici eu n-am în urmă decât sute de ani în care familia mea a muncit pentru stăpâni. Nu miam dat primul copil la şcoală. Am fost neştiutoare şi la început nam avut habar că oamenii ca noi au dreptul la educaţie gratuită în ţara asta. Aşa că Sissy na avut şanse mai bune decât mine. Dar celelalte trei… voi aţi mers la şcoală.

— Am terminat clasa a şasea, dacă asta se poate numi educaţie.

— Şi Yohnny al tău (nu putea pronunţa „j“ul), şi el a făcut şcoală. Nu înţelegi? zise ea şi în glas i se citea bucuria. Deja lucrurile încep să se îmbunătăţească.

Luă bebeluşul în braţe şi îl ridică în aer.

— Copilul ăsta sa născut din părinţi care ştiu să scrie şi să citească, spuse ea simplu. Pentru mine, ăsta e un lucru minunat.

— Mamă, sunt tânără. Am doar optsprezece ani. Sunt puternică. O să muncesc din greu, mamă. Dar nu vreau ca acest copil să crească doar că să muncească din greu. Ce trebuie să fac, mamă, ce trebuie să fac ca săi ofer o altă viaţă? De unde să încep?

— Secretul e în scris şi citit. Tu ştii să citeşti. În fiecare zi trebuie săi citeşti copilului tău câte o pagină dintro carte bună. Trebuie să faci asta până ce copilul va învăţa să citească. Apoi va trebui să citească ea în fiecare zi, ştiu că ăsta e secretul.

— O săi citesc, făgădui Katie. Ce este o carte bună?

— Sunt două cărţi minunate. Shakespeare e o carte bună. Am auzind lumea spunând că toate minunile lumii sunt în cartea aceea; toate lucrurile pe care oamenii leau învăţat despre frumuseţe, tot ce se ştie despre înţelepciune şi viaţă se ascunde în paginile acelea. Se spune că poveştile scrise acolo sunt piese care trebuie jucate pe scenă. Nam vorbit niciodată cu cineva care să fi văzut minunea asta. Dar lam auzit pe stăpânul nostru din Austria zicând că unele dintre paginile acelea sunt la fel de muzicale ca un cântec.

— Shakespeare a scris în nemţeşte?

— Nu, în englezeşte. Aşa lam auzit pe stăpânul nostru spunândui fiului său celui mic când se pregătea să meargă la universitate în Heidelberg acum mult timp.

— Şi care e cealaltă carte bună?

— E Biblia pe care o citesc protestanţii.

— Avem şi noi Biblia noastră, cea catolică.

Mary aruncă o privire furişă prin încăpere.

— Ştiu că un catolic bun nu spune una ca asta, dar cred că Biblia protestantă conţine mai mult din splendoarea celei mai frumoase poveşti din lume. O prietenă dragă, protestantă, mia citit odată din Biblia ei şi mie aşa mi sa părut. Aşa că asta va fi una dintre cărţi şi cealaltă va fi cartea lui Shakespeare. Şi în fiecare zi trebuie săi citeşti copilului tău, chiar dacă tu nu înţelegi ce scrie acolo şi nu poţi rosti cuvintele cum se cuvine. Trebuie să faci asta ca fiica ta să crească ştiind măreţia lumii,ştiind că Williamsburg şi casele ei dărăpănate nu sunt lumea întreagă.

— Biblia protestantă şi Shakespeare.

— Şi trebuie săi mai spui copilei legendele pe care ţi leam spus eu, aşa cum mama mea mi lea povestit mie şi cum ea le ştia de la mama ei. Trebuie săi spui basmele din ţara noastră. Trebuie săi spui despre creaturile nepământene care trăiesc în inimile oamenilor – zâne, elfi, pitici şi alţii asemenea. Trebuie săi vorbeşti despre fantomele care iau bântuit pe cei din neamul tatălui tău şi despre cum o vrăjitoare a deocheato pe mătuşa ta. Trebuie săi vorbeşti despre semnele care se arată femeilor din familia noastră în caz de primejdie sau moarte. Şi copilul trebuie să creadă în Dumnezeu şi Isus, unicul Lui fiu.

Femeia îşi făcu semnul crucii.

— Ah, şi să nu uităm de Moş Crăciun. Copila trebuie să creadă în Moş Crăciun până împlineşte şase ani.

— Mamă, ştiu că nu există fantome sau zâne. Miaş învăţa copilul nişte minciuni.

Mary io reteză:

— Nu ştii că nu există fantome pe pământ sau îngeri în ceruri.

— Ştiu că nu există Moş Crăciun.

— Şi totuşi trebuie so înveţi pe copilă că lucrurile astea există.

— De ce? Când nici măcar eu nu cred în ele.

— Pentru că, explică simplu Mary Rommely, fetiţa trebuie să aibă un lucru de preţ pe nume imaginaţie. Copila trebuie să aibă o lume secretă în care trăiesc creaturi care nu există. Este necesar ca ea să creadă. Trebuie să înceapă prin a crede în lucruri nelumeşti. Atunci când lumea asta devine prea urâtă pentru ea, copila se va putea retrage şi trăi în imaginaţia ei. Eu însămi, chiar şi astăzi şi la vârsta mea, am mare nevoie sămi amintesc vieţile miraculoase duse de sfinţi şi marile minuni care sau petrecut pe pământ. Doar pentru că am aceste lucruri în mintea mea pot trăi dincolo de viaţa pe care o am.

— Dar copila o să crească şio să afle singură adevărul. Va şti că am minţito. Va fi dezamăgită.

— Asta înseamna să afli adevărul. Este un lucru bun să afli singur adevărul. Să crezi cu toată inima la început, după care să nu mai crezi, şi ăsta e un lucru bun. Întăreşte sentimentele şi le ajută să crească. Când viaţa şi oamenii dezamăgesc o femeie, ea va fi deja obişnuită cu dezamăgirile, aşa că no so lovească atât de tare. În învăţăturile tale către copilul ăsta să nu uiţi că şi suferinţa e un lucru bun. Îmbogăţeşte caracterul omului.

— Dacă aşa e, comentă Katie amar, atunci noi, familia Rommely, suntem bogaţi.

— Suntem săraci, da. Suferim. Viaţa e grea pentru noi. Dar suntem oameni mai buni pentru că ştim lucrurile pe care ţi leam spus. Nu ştiu să citesc, dar ţiam spus toate lucrurile pe care leam învăţat de la viaţă. Acum, tu trebuie să i le spui copilei tale şi să adaugi alte lucruri pe care le vei învăţa când vei mai îmbătrâni.

— Ce altceva să o mai învăţ?

— Să o înveţi să creadă în rai. Nu un rai plin de îngeri zburători şi cu Dumnezeu pe tron, îi zise Mary articulânduşi cu greu gândurile, jumătate în germană, jumătate în engleză. Ci un rai care să fie un loc minunat, la care oamenii să viseze, un loc unde dorinţele devin realitate. Asta poate e o altfel de religie. Nu ştiu.

— Şi apoi, altceva?

— Înainte de a muri trebuie să ai peticul tău de pământ, poate cu o căsuţă pe care copilul sau copiii tăi să o moştenească.

Katie râse.

— Pământul meu? O casă? Suntem norocoşi dacă ne putem plăti chiria.

— Chiar şi aşa, zise Mary apăsat. Totuşi trebuie să faci asta. Mii de ani, cei din neamul nostru au fost ţărani care au muncit pământul altora. Asta a fost în ţara veche. Aici ne descurcăm mai bine, folosindune mâinile în fabrici. Este o bucăţică în fiecare zi care nui aparţine stăpânului şi care e doar a muncitorului. Asta e bine. Dar să ai un pic de pământ e şi mai bine; un pic de pământ pe care săl poţi lăsa moştenire copiilor tăi… asta o să ne ridice pe faţa pământului.

— Dar cum o să ajungem să avem pământul nostru? Eu şi Johnny muncim şi câştigăm atât de puţin. Uneori, după ce plătim chiria şi asigurarea, abia dacă ne mai rămân bani de mâncare. Cum am putea să punem deoparte ca să ne cumpărăm pământ?

— Să iei o conservă goală de lapte condensat şi să o speli bine.

— O conservă…?

— Taie cu atenţie partea de sus. Taie apoi fâşii de grosimea unui deget. Fiecare fâșie să fie cam atât de lată, ia explicat ea, indicândui cu degetele. Îndoaie spre exterior fâşiile. Conserva o să arate ca o stea nereuşită. Fă o deschizătură sus. Apoi bate în cuie fiecare fâşie în colţul cel mai întunecat al dulapului. Pune înăuntru cinci cenţi în fiecare zi. În trei ani, o să ai o mică avere de cincizeci de dolari. Ia banii şi cumpărăţi un petic de pământ la ţară. Ia actele care dovedesc că e al tău. Aşa devii proprietar de pământ. Odată ce ai pământ, nu mai e loc să devii din nou slugă.

— Cinci cenţi în fiecare zi. Nu pare mare lucru. Dar de unde săi scoatem? Nici acum nu ne ajung banii şi cu încă o gură de hrănit…

— Trebuie să faci aşa. Te duci la aprozar şi întrebi cât costă o legătură de morcovi. Omul o săţi spună că face trei cenţi. Apoi mai cauţi până găseşti o altă legătură, mai puţin proaspătă şi mai mică. La care tu o să întrebi: „Mio laşi pe asta la doi cenţi?“ Dacă vorbeşti hotărât, o să fie a ta pentru doi cenţi. Aşa salvezi un cent pe care îl pui în puşculiţă. Acum să zicem că e iarnă. Ai cumpărat un oboroc cu cărbuni la douăzeci şi cinci de cenţi. Este frig. Vrei să faci foc în sobă. Dar aşteaptă! Mai aşteaptă o oră. Puneţi un şal pe umeri. Spuneţi: mie frig pentru că pun bani deoparte ca sămi cumpăr pământ. Ora aceea o să economiseşti cărbune în valoare de trei cenţi. Adică încă trei cenţi pentru puşculiţă. Noaptea, când eşti singură, nu aprinde lampa. Stai pe întuneric şi visează cu ochii deschişi puţin. Gândeştete cât ulei vei economisi şi pune monedele în puşculiţă. Banii o să se adune. Întro zi, o să ai cincizeci de dolari şi undeva pe insula asta lungă o să găseşti un petic de pământ pe care să ţil cumperi.

— Crezi co să reuşesc să economisesc?

— Îţi jur pe tot ce am mai sfânt că va merge.

— Atunci tu de ce nai pus bani deoparte ca să cumperi pământ?

— Am făcuto. Când am ajuns aici miam făcut şi eu o puşculiţă. Mia luat zece ani ca să strâng acei cincizeci de dolari. Am luat banii în mână şi mam dus la bărbatul din cartier despre care se spunea că făcea afaceri corecte cu oamenii care voiau să cumpere pământ. Mia arătat un ogor nemaipomenit şi mia spus pe limba mea: „Ăsta e al tău!“, după care mia luat banii şi mia dat o hârtie. Nu ştiam să citesc. Mai târziu am văzut bărbaţi construind o casă pe pământul meu. Leam arătat hârtia. Au râs de mine şi mau privit cu milă. Pământul acela nu fusese al bărbatului, deci nu mil putea vinde. Fusese o… Cum se spune în englezeşte?… O escrocheiere.

— Escrocherie.

— Vai! Oamenii ca noi, nişte neştiutori şi în vechea noastră ţară, am fost păcăliţi de multe ori de oameni de teapa lui, pentru că nu ştiam să citim. Dar tu eşti instruită. Întâi tu vei citi pe hârtie că pământul e al tău. Numai după aceea o să plăteşti.

— După aceea nai mai pus bani deoparte, mamă?

— Ba da. Am luato de la început. A doua oară a fost mai greu, pentru că aveam mulţi copii. Am economisit, dar când neam mutat, tatăl tău a găsit banii şi ia luat. Nu voia să cumpere pământ cu ei. Mereu iau plăcut păsările, aşa că a cumpărat un cocoş şi nişte găini şi lea pus în curtea din spate.

— Îmi amintesc de acele găini, zise Katie. A fost demult de tot.

— A spus că aici în cartier o să facem mulţi bani cu ouăle. Ah, ce visuri au bărbaţii!

În prima noapte, douăzeci de pisici flămânde au sărit gardul, au omorât şiau mâncat multe găini. În a doua noapte, italienii sau căţărat peste gard şi neau mai furat câteva. A treia zi, a venit un poliţist şi nea zis că e împotriva legii să ţii găini întro curte în Brooklyn. A trebuit săi dăm cinci dolari ca să nul ducă pe tatăl tău la secţie. Tatăl tău a vândut restul găinilor şi şia luat canari, pe care putea săi ţină fără frică. Şi uite aşa miam pierdut a doua oară agoniseala. Dar am început iar să pun bani deoparte. Poate întro zi…

Şezu în tăcere preţ de câteva clipe. Apoi se ridică şi îşi puse şalul pe umeri.

— Se face întuneric. Tatăl tău o să se întoarcă de la lucru curând. Fecioara Maria să vă aibă în pază pe tine şi pe pruncul tău.

Editura Youngart publica cartea In Brooklyn creste un copac si incepand cu data de 9 aprilie , cartea poate fi cumparata si din librarii. Inca este in precomanda pe siteul editurii daca doriti sa v-o achizitionati. Click aici