Capitolul 1

Într‐o întrecere nu te avânţi ca să pierzi.

Diana sărea uşor pe loc la linia de pornire, cu gam‐ bele încordate ca două arcuri, auzind iar şi iar în urechi vorbele mamei sale. O mulţime gălăgioasă se strânsese să privească luptele corp la corp şi aruncările cu suliţa care deschideau oficial Jocurile Olimpice Nemesiene, însă marele eveniment al zilei era cursa de alergări, iar prin tribune lumea vorbea entuziasmată că însăşi fiica reginei se înscrisese în întrecere.

Atunci când Hipolita o zărise pe Diana în grupul alergă‐ toarelor strânse pe nisipul arenei, nu se arătase deloc sur‐ prinsă. După obicei, coborâse din galeria ei pentru a le ura mult noroc atletelor, mai glumind cu una, mai zicându-i o vorbă bună de încurajare alteia. O salutase în treacăt pe Diana dând din cap, fără să-i acorde vreo atenţie specială, şoptind însă doar pentru auzul fiicei sale:

— Într-o întrecere nu te avânţi ca să pierzi.

Pe aleea ce ducea spre arenă deja se înşiruiau amazoane care tropăiau şi scandau nerăbdătoare să înceapă jocurile.

La dreapta Dianei, Rani i-a zâmbit radioasă.

— Mult noroc azi.

Rani era mereu bună, amabilă şi, desigur, mereu victo-

rioasă.

La stânga Dianei, Thyra a pufnit clătinând din cap. — Chiar o să aibă mare nevoie.

Diana n-a băgat-o în seamă. Săptămâni întregi aşteptase

să înceapă întrecerea – participantele străbăteau întreaga insulă, încercând să pună mâna pe una din flamurile roşii atârnate sub marea cupolă din Bana-Migdal. Dac-ar fi fost o cursă de viteză n-ar fi avut nicio şansă. Încă nu-şi dobândise toate puterile de amazoană. Va veni şi vremea aceea, îi pro‐ misese mama ei. Dar îi mai promisese ea tot felul de lucruri.

Însă alergarea aceasta era altceva. Necesita o strategie anume, lucru pentru care Diana era pregătită. Se antre‐ nase în secret, alergând alături de Maeve, şi îşi alesese un traseu ceva mai accidentat, însă care tăia mai de-a dreptul spre capătul vestic al insulei. Chiar… bine, nu spionase pro‐ priu-zis… Strânsese informaţii despre restul amazoanelor înscrise în cursă. Era tot cea mai plăpândă şi, desigur, cea mai tânără dintre ele, însă în ultimul an crescuse mult, mai că o ajunsese pe Thyra din urmă.

N‐am nevoie de niciun noroc, şi-a spus ea. Doar am un plan. Trecând în revistă amazoanele înşiruite la linia de pornire de parcă ar fi plecat la război, a trebuit să dea înapoi: Bine, nu mi‐ar strica un strop de noroc. Râvnea la cununa de lauri. Era mai presus de orice coroană sau diademă regească – o asemenea cinste nu ţi-era oferită pe tavă, trebuia s-o câştigi.

Când a zărit în mulţime claia de păr roşcat şi chipul pistruiat al lui Maeve, a zâmbit larg, străduindu-se să pară

cât mai sigură pe sine. Maeve i-a întors zâmbetul şi a gesti‐ culat din mâini, de parcă ar fi bătătorit aerul. „Ia-o încet“, a îndemnat-o ea pe muteşte, mişcând doar din buze.

Diana şi-a dat ochii peste cap, însă a încuviinţat, strădu- indu-se să respire mai lent. Avea năravul s-o ia prea repede la goană, iuţind pasul înainte de vreme.

Şi-a alungat orice gând, silindu-se să se concentreze asu‐ pra traseului care o aştepta, în timp ce Tekmesa trecea prin faţa şirului alergătoarelor, privindu-le cercetător, cu neste‐ matele scânteindu-i în coama deasă şi brăţările de argint lucindu-i pe braţele brune. Era cea mai apropiată sfetnică a Hipolitei, doar regina era mai presus în rang decât ea, şi îşi purta mantia indigo cu cingătoare de parcă ar fi fost cămaşă de zale.

— Ia-o uşor, Pyxis, i-a şoptit Tek Dianei când a trecut pe lângă ea. Vezi să nu crăpi.

Diana a auzit-o pe Thyra pufnind iar în râs, însă nici n-a crâcnit la auzul poreclei. Să te văd eu cum mai zâmbeşti ţanţoş când o să mă vezi pe podium, printre învingătoare, i-a promis ea în sinea ei.

Tek a ridicat mâinile cerând să se facă linişte, apoi s-a înclinat în faţa Hipolitei, care şedea între alte două membre ale Consiliului Amazoanelor, în loja regală – un podium înalt, umbrit de o perdea de mătase în roşu şi albastru pro‐ fund – culorile reginei. Diana ştia că acolo îşi dorea mama ei să se afle şi ea acum, aşteptând la dreapta ei să înceapă alergarea, în loc să ia parte la ea. Puţin o să mai conteze toate acestea când o să câştige.

Hipolita a înclinat doar o idee din cap, arătând tare ele‐ gantă în tunica ei albă şi pantalonii de călărie, cu coroana simplă pe frunte. Părea relaxată, în largul ei, de parcă ar fi putut oricând să sară jos şi să se alăture întrecerii, fără să-şi piardă însă din aerul ei de regină.

Tek le-a vorbit apoi sportivelor strânse pe nisipul arenei. — În cinstea cui veţi alerga?

— În cinstea tuturor amazoanelor, au răspuns ele în

cor. În cinstea reginei noastre.

Diana şi-a simţit inima bătându-i mai tare. Nu mai

rostise nicicând cuvintele acelea în calitate de alergătoare. — Pe cine slăvim zi de zi? a tunat Tek.

— Pe Hera, au răspuns ele în cor. Pe Atena, Demetra,

Hestia, Afrodita, Artemis.

Zeiţele care creaseră Themyscira şi i-o dăruiseră Hipo‐

litei drept refugiu.

Tek s-a oprit şi Diana a auzit şoptite alte nume de-a lun-

gul şirului: Oya, Durga, Freya, Mary, Yael. Nume strigate cu ultima suflare, ultima rugă înălţată de războinicele căzute în bătălii, cuvintele datorită cărora ajunseseră pe insulă şi-şi începuseră noua viaţă ca amazoane. Lângă Diana, Rani a şoptit numele lui Matri, cele şapte mame care se războiau cu demonii, şi şi-a dus la buze amuleta pătrăţoasă de care nu se despărţea niciodată.

Tek a ridicat o flamură de culoarea sângelui, ca acelea care le aşteptau pe alergătoare în Bana-Migdal.

— Fie ca insula să vă poarte spre o binemeritată victo- rie! a strigat ea.

Şi cu asta a dat drumul flamurii de mătase. Mulţimea a izbucnit în urale. Alergătoarele au ţâşnit spre porticul de la est şi astfel a început întrecerea.

Diana şi Maeve se aşteptaseră ca alergătoarele să se strângă grămadă, însă Diana tot a simţit un zvâcnet de nemulţumire în piept când mulţimea a astupat cu totul gura pasajului de piatră, încât nu se mai vedea decât o învălmăşeală de tunici albe şi mădulare musculoase şi nu se mai auzeau decât ecourile stârnite de paşi în pereţii de piatră în timp ce amazoanele se îmbulzeau să iasă toate

odată din arenă. Apoi s-au trezit pe drum şi au luat-o la goană spre celălalt capăt al insulei, fiecare alergătoare pe calea aleasă numai de ea.

Într‐o întrecere nu te avânţi ca să pierzi.

Diana şi-a măsurat paşii după ritmul acestei fraze, lipă‐ ind cu tălpile goale pe pământul bătătorit al drumeagului care avea s-o poarte prin desişul Pădurilor Cibeliene, spre coasta de nord a insulei.

În mod normal, orice drumeţie prin pădurea aceea ar fi decurs tare încet, îngreunată de trunchiurile prăbuşite şi lianele atât de groase, încât trebuiau retezate cu un tăiş tot mai bont. Însă Diana pusese totul foarte bine la cale. La un ceas după ce s-a avântat în pădure, a şi ţâşnit dintre copaci, pe drumul pustiu de pe coastă. Vântul îi flutura pletele şi spuma sărată a valurilor o biciuia peste faţă. A respirat adânc şi s-a uitat după soare. O să iasă învingă‐ toare, nu doar printre primele, ci chiar prima.

Cercetase cu grijă traseul cu o săptămână înainte, alături de Maeve, şi alergaseră de două ori pe ascuns, în lumina cenuşie din zori, la ora când surorile lor de-abia ce se sculau din paturi şi aprindeau focurile în vetre, încât nu se temeau decât de privirile curioase ale celor care por‐ niseră cu noaptea în cap la vânătoare sau la aruncat de năvoade. Însă de obicei vânau doar în pădurile şi poienile de la sud, iar în regiunea aceea de coastă nu pescuiau deloc – n-aveai cum să pleci cu barca de la mal, nu găseai decât coasta stâncoasă, de culoarea oţelului, şi valurile mării mai jos, într-un golf mititel şi deloc prietenos, la care ajungeai pe o cărare atât de îngustă, încât trebuie să te târăşti pieziş, cu spinarea lipită de stâncă.

Ţărmul de nord era cenuşiu, lugubru şi duşmănos, iar Diana îi ştia tainele ca-n palmă, toţi bolovanii şi peşterile, apele care năvăleau la vremea fluxului, pline de moluşte

şi anemone. Era un loc numai bun dacă voiai să fii sin‐ gură. Insula vrea să‐ţi facă pe plac, îi spusese mama ei. De aceea Themyscira era acoperită în anumite regiuni de păduri de sequoia, iar în altele de arbori de cauciuc. De aceea după-amiaza puteai să străbaţi pajiştile călare pe ponei, iar seara să te caţeri sub clar de lună pe dunele solzoase ca nişte spinări de balaur, călare pe cămilă. Toate erau frânturi din vieţile anterioare ale amazoanelor, mici priveliști ale sufletului.

Diana se întreba uneori dacă Themyscira zămislise coasta de nord doar de dragul ei, ca să se caţere ea ambiţi‐ oasă pe stâncile înalte şi abrupte şi să aibă un loc doar al ei când o apăsa prea tare faptul că era fiica Hipolitei.

Într‐o întrecere nu te avânţi ca să pierzi.

Mama ei nu vorbise în general atunci când o avertizase astfel. Dacă Diana ar fi pierdut cursa, ar fi însemnat cu totul altceva, doar o ştiau amândouă – nu doar pentru că era prinţesă.

Diana parcă simţea privirea cu tâlc a lui Tek, parcă-i auzea tonul batjocoritor. Ia‐o uşor, Pyxis. Aşa o poreclise Tek. Pyxis. Un vas de lut în care se ţineau podoabe sau balsamul din carmin care dădea buzelor o nuanţă tranda‐ firie. Era un nume nevinovat, glumeţ, rostit cu drag – sau aşa susţinea Tek. Numai că o durea să-l audă, îi amintea că Diana nu era şi n-o să fie niciodată în rând cu cele‐ lalte amazoane. Surorile sale erau războinice încercate în luptă, călite în chinuri şi ajunse pe culmile măiestriei odată ce îşi lăsau vieţile în urmă şi atingeau nemurirea. Toate îşi câştigaseră locul pe insula Themyscira. În afară de Diana, născută din lutul insulei şi dorinţa arzătoare a Hipolitei de a avea o copilă, şi modelată de mama ei cu propriile mâini, ca un ulcior gol şi fragil. Ia‐o uşor, Pyxis. Vezi să nu crăpi.

Diana şi-a domolit respiraţia şi şi-a măsurat paşii. Nu azi, Tek. Azi o să pun mâna pe cununa de lauri.

A aruncat doar o privire în zare, lăsând briza mării să-i zvânte fruntea asudată. Printre neguri a zărit o clipă silu‐ eta albă a unei corăbii. Se apropiase destul de hotar încât să-i desluşească pânzele. Era o ambarcaţiune mică, poate o goeletă? Nu prea îşi amintea denumirile marinăreşti. Arbore mare, arbore artimon, o mie de tipuri de pânze, noduri şi parâme. Una era să ieşi la lecţii în larg cu Teuta, care navigase pe navele piraţilor iliri, şi alta să trebuiască să stai la biblioteca Efeseumului, cu ochii cârpiţi de atâtea diagrame cu brigantine şi caravele.

Uneori Diana se lua la întrecere cu Maeve, fiecare chi‐ nuindu-se să desluşească nave sau avioane, iar odată chiar au zărit silueta îndesată şi greoaie a unui vas de croazi‐ eră în zare. Însă cei mai mulţi muritori aveau grijă să nu pătrundă în ungherul lor din Marea Egee, unde acele busolei se roteau în gol şi toate instrumentele de bord clacau dintr-odată.

În ziua aceea stătea să izbucnească furtuna dincolo de negurile hotarului, iar Diana regreta că nu poate să stea să privească spectacolul. Ploile din Themyscira erau anoste, blânde şi previzibile, nu aduceau deloc cu bubuitul ameninţător al tunetelor sau cu străfulgerările trăsnetelor îndepărtate.

— Nu ţi se face niciodată dor de furtuni? o întrebase Diana pe Maeve odată, când leneveau pe terasa însorită de pe acoperişul palatului, ascultând tunetele şi ropotul unei vijelii îndepărtate.

Maeve murise în Ambuscada de la Crossbarry1, rugân- du-se cu limbă de moarte Sfintei Brigita din Kildare. După

1 Bătălie din 19 martie 1921, în timpul Războiului de Independenţă al Irlandei (n. tr.).

canonul amazoanelor, era nou-sosită pe insulă, şi se trăgea din Cork, loc unde se abăteau adesea furtunile.

— Nu, îi răspunsese Maeve cu glasul ei tărăgănat. Mi-e dor de un ceai bun, de dansuri, de băieţi, însă de ploaie ioc.

— Şi noi dansăm, a protestat Diana.

Maeve râsese doar.

— Altfel dansezi când ştii că n-o să trăieşti la nesfârşit. Apoi s-a întins, arătându-şi pistruii ca nişte norişori

deşi de polen pe pielea ei albă.

— Cred că într-o altă viaţă am fost pisică, nu vreau

decât să dorm tolănită în ditamai raza de soare.

Ia‐o încet. Diana s-a abţinut să grăbească pasul. Îi venea greu să-şi drămuiască forţele când simţea pe umeri soarele dimineţii şi vântul suflându-i din spate. Se simţea în puteri. Însă nici nu era greu să se simtă puternică de una singură. Peste valuri a răsunat un bubuit, un pocnet puternic, metalic, ca o uşă trântită. Diana a şovăit. În zarea albas‐ tră se înălţa o coloană tremurătoare de fum, cu limbi de flăcări la bază. Goeleta ardea, cu prova spulberată, un

catarg rupt şi pânza atârnându-i peste bord.

Diana a încetinit fără să vrea, apoi s-a silit să întindă iar pasul. N-avea cum să ajute goeleta. Avioanele se pră‐ buşeau. Navele se ciocneau de stânci. Aşa era lumea muri‐ torilor. Acolo se puteau întâmpla tot felul de nenorociri, şi chiar adesea. Viaţa oamenilor era un potop de nenorociri ce nu se abătea niciodată pe ţărmurile insulei. Diana s-a uitat atentă la cărare. Mult de tot în faţă zărea marele dom din Bana-Migdal sclipind auriu în soare. Mai întâi flamura

roşie, apoi cununa de lauri. Ăsta era planul.

De undeva a auzit atunci un ţipăt purtat de vânt.

Un pescăruş, şi-a zis ea. O fată, a insistat un glas lăun‐

tric. Nu se poate. N-avea cum să ajungă niciun strigăt ome‐ nesc până la ea, era prea departe, nu-i aşa?

Degeaba. N-avea ce să facă.

Însă a rămas mai departe cu privirea în zare. Vreau doar să văd mai bine ce se întâmplă, şi-a spus ea. Mai am timp. Sunt în frunte.

N-avea nicio noimă să lase baltă drumul, cu şanţurile lui vechi, săpate de căruţe, n-avea de ce să cotească şi s-o ia pe coasta stâncoasă, însă aşa a făcut.

La mal, apa era liniştită, limpede, de un turcoaz viu. În larg oceanul era cu totul altfel, dezlănţuit, de un albastru adânc, aproape negru. Insula lor căuta mereu să le facă pe plac ei şi surorilor sale, însă lumea din afara hotarului nu le purta deloc de grijă locuitorilor ei.

Chiar și de la distanţa la care se afla îşi dădea seama că goeleta stătea să se scufunde. Însă nu zărea nicio barcă de salvare, nicio lumină de avertizare, ci doar bucăţi duse de valuri din nava spartă. S-a zis cu ea. Diana şi-a frecat bine braţele, ca să-şi alunge un fior neaşteptat, şi a luat-o înapoi spre drumul îngust. Aşa era viaţa omului. Se scufundase adesea cu Maeve în apele de lângă hotar, printre rămăşiţele de avioane, veliere sau şalupe zvelte. Apa sărată schimba lemnul, întărindu-l şi păzindu-l de putregai. Cu muritorii era altfel. Pe ei îi mistuiau peştii din adâncuri, rechinii şi vremea, care-i rodea încet-încet, inevitabil, fie pe apă, fie pe uscat.

Diana a calculat iar poziţia soarelui. În patruzeci de minute, poate mai puţin, putea să ajungă la Bana-Migdal. A poruncit picioarelor s-o ia din loc. Pierduse doar câteva clipe. Putea să recupereze. Însă în loc de asta, s-a uitat peste umăr.

În toate tomurile vechi erau poveşti cu femei care făcu‐ seră greşeala să privească în urmă. Când plecau din aşe‐ zări arse din temelii. Când plecau din iad. Însă Diana tot şi-a întors privirea spre corabia care se scufunda în valurile uriaşe, atârnând ca o aripă ruptă de pasăre.

A măsurat din ochi înălţimea coastei. La poale erau stânci colţuroase. Dacă nu-şi lua destul elan, ar fi o cădere tare urâtă. Însă nu mortală. Asta dacă eşti amazoană ade‐ vărată, şi-a zis. Oare şi pentru tine e la fel? Ei bine, spera că n-o să moară în cădere. Desigur, dacă nu murea de data asta, ar fi omorât‐o mama ei.

Diana s-a mai uitat o dată la nava naufragiată şi a rupt-o la goană, dând zdravăn din braţe şi mărind paşii pe măsură ce se apropia de marginea coastei. Stai, stai, stai, a protestat glasul din mintea ei. E nebunie curată. Chiar dac-ar fi supravieţuit cineva, n-avea cum să-l ajute. Dacă ar fi încercat, şi-ar fi atras negreşit surghiunul, nu mai conta că e prinţesă. Opreşte‐te. Nu înţelegea de ce nu ascultă. I-ar fi plăcut să creadă că avea o inimă de eroină, care-i cerea să răspundă glasului înfricoşat care o chema. Însă de cum s-a azvârlit de pe stâncă, în plin văzduh, a ştiut că o atrage şi pericolul imensului ocean cenuşiu care nu se sinchisea de dragul ei.

Diana a desenat în aer un arc graţios, cu braţele împre‐ unate ca un ac de busolă care-i arătau calea. A plonjat în apă şi s-a scufundat fără să împroaşte un strop, cu urechile înfundate şi muşchii încordaţi, gata de impactul nimicitor cu stâncile. Însă nimic. S-a înălţat iute la suprafaţă, a tras aer în piept şi a luat-o înot spre hotar, tăind cu braţele apa caldă.

De câte ori se apropia de hotar o încerca un mic fior de încântare, simţind cum se schimbă temperatura apei şi frigul îi cuprinde mai întâi vârfurile degetelor, iar apoi îi învăluie capul şi umerii. Diana şi Maeve înotau de plăcere de la ţărmurile din nord, îndemnându-se una pe alta să ajungă tot mai departe. Odată zăriseră o corabie care plutea în ceaţă, cu marinarii adunaţi la pupa. Un bărbat ridicase braţul arătând spre ele. Se scufundaseră la adăpostul mării,

făcându-şi frenetic semne cu mâinile pe sub valuri şi râzând în aşa hal, că, odată ajunse la mal, au tot tuşit înecându-se cu apa sărată. Am putea fi sirene, a ţipat Maeve ascuţit când s-au trântit una lângă alta pe nisipul cald, numai că niciuna n-avea cine ştie ce voce. În după-amiaza aceea au lălăit cântece irlandeze de pahar, falsând şi prăpădindu-se de râs până le-a găsit Tek. După care şi-au ţinut gura. Trecerea peste hotar era un delict minor. Dacă te vedea vreun muri‐ tor din preajma insulei aveai parte de o pedeapsă severă. Dar fapta de acum a Dianei?

Opreşte‐te. Însă nu putea. Încă îi mai răsuna în urechi ţipătul acela ascuţit de om.

Diana a simţit cum o învăluie cu totul apa rece de din‐ colo de hotar. Acum era în puterea mării, care nu-i era deloc prietenă. Curentul a înşfăcat-o de picioare şi a tras-o în jos cu o forţă uriaşă, strivitoare, de parcă un zeu ridi‐ case plictisit din umeri. Trebuie să te lupţi, şi-a dat ea seama, poruncindu-le muşchilor să schimbe direcţia. Nu mai fusese niciodată nevoită să lupte cu oceanul.

O clipă s-a lăsat legănată de ape, încercând să-şi dea seama unde se află, în vâltoarea valurilor. În apă pluteau rămăşiţe, bucăţi de lemn şi de fibră de sticlă, veste porto‐ calii de salvare pe care echipajul nu apucase probabil să şi le pună. Nu prea avea cum să vadă nimic prin perdeaua de stropi de ploaie şi ceţurile care învăluiau insula.

Ce caut aici? s-a întrebat în sinea ei. Navele apar și dispar. Oamenii îşi pierd vieţile. S-a scufundat iar şi s-a uitat cu greu prin noianul cenuşiu de ape, fără să vadă pe nimeni.

Diana s-a ridicat la suprafaţă, simţind un junghi dure‐ ros în stomac când se gândea ce prostie făcuse. Renunţase cu totul la întrecere. Doar ea singură îşi propusese să le arate surorilor ce putea şi mamei că putea să fie mândră

de ea. Iar acum îşi irosise poziţia de frunte, şi pentru ce? Nu era nimic aici, doar sfărâmături.

Cu coada ochiului a văzut doar o clipă ceva alb, poate o bucată din carena corabiei. S-a înălţat purtată de un val, apoi a dispărut, iar s-a înălţat, iar în clipa aceea Diana a zărit un braţ subţire, cafeniu, care se ţinea bine de mar‐ gine, cu degetele răşchirate şi încleştate. Apoi a dispărut.

Atunci s-a înălţat încă un val cât un munte cenuşiu. Diana a plonjat sub el, apoi a ieşit la aer, căutând printre bucăţelele de lemn şi fibră de sticlă împrăştiate peste tot, un talmeş-balmeş de obiecte plutitoare.

Şi iată-l iar – un braţ, două braţe, un trup de om cu capul plecat şi umerii încovoiaţi, într-o bluză de culoarea lămâii, cu o claie de păr negru, încâlcit. O fată – a ridicat capul, a tras cu greu aer în piept, cu nişte ochi negri, rătăciţi de groază. A năpădit-o un val, împroşcând-o cu spumă albă. Bucata de carenă s-a ridicat apoi la suprafaţă. Fata nu mai era.

S-a scufundat iar. Diana a încercat să ajungă în locul unde o văzuse pe fată dispărând în apă. În faţă i-a apărut o clipă ceva galben şi a ţâşnit după el, apucând materialul şi trăgându-l cu tot cu fată. În apa tulbure i s-a ivit un chip fantomatic – păr auriu şi nişte ochi albaştri holbaţi şi fără viaţă. Nu mai văzuse niciun cadavru de-aproape. Nu mai văzuse niciun băiat de-aproape. A zvâcnit în spate dând dru‐ mul cămăşii, însă chiar în timp ce-l urmărea cum dispare, n-a putut să nu observe diferenţele: bărbia fermă, fruntea lată, ca în ilustraţiile din cărţi.

A ieşit la aer, însă de-acum era total debusolată de valuri, de epavă, de insula ca o umbră ivită prin ceaţă. Dacă se îndepărta şi mai mult în larg, nu ştia dacă o să mai reuşească să se întoarcă.

În faţa ochilor îi tot apărea braţul acela subţire, cu degetele care se agăţau sălbatic de viaţă. Încă o dată, şi-a zis ea. S-a scufundat, frigul i-a pătruns de-acum până la os, şi a plonjat mai în adâncuri.

Lumea s-a redus la curenţii cenuşii şi la marea tulbure, apoi, dintr-odată, s-a ivit şi fata, în bluza ei de culoarea lămâii, plutind cu faţa în jos şi cu mădularele întinse ca o stea de mare. Avea ochii închişi.

Diana a luat-o de după talie şi şi-a făcut elan spre supra‐ faţă. Preţ de o clipă cumplită, insula nu se vedea nicăieri, însă apoi ceaţa s-a risipit. S-a avântat drept înainte, bătând din picioare, cu un braţ ţinând stângaci fata la piept, iar cu celălalt căutându-i pulsul sub degete. Iată-l – chiar sub bărbie, firav, abia desluşit, însă prezent. Chiar dacă nu respira, inima fetei continua să bată.

Diana a şovăit. Avea în faţă Filos şi Ectros, stâncile care marcau începutul hotarului. Regulile erau clare. Nu puteai să opreşti noianul de vieţi şi morţi omeneşti, iar insula trebuia să rămână neatinsă. Fără nicio excepţie. Nu puteai să aduci muritori pe Themyscira, nici măcar pentru a salva viaţa cuiva. Încălcarea acestei reguli atrăgea după sine surghiunul.

Surghiunul. Era un cuvânt ca o piatră, ca o povară nedo- rită şi strivitoare. Una era să încalci hotarul, însă ceea ce se pregătea să facă ea putea s-o despartă pe vecie de insulă, de surorile şi de mama ei. Lumea părea dintr-odată prea mare, iar marea, prea adâncă. Renunţă. Era cât se poate de simplu. Dacă i-ar fi dat drumul fetei, ar fi fost ca şi cum nici nu sărise vreodată de pe stâncă. Putea să se uşureze, să se despovăreze de tot.

Diana şi-a amintit mâna fetei, degetele ei încleştate săl‐ batic, hotărârea de fier pe care i-a citit-o în ochi înainte s-o dărâme valul în adâncuri. Simţea pulsul neregulat al

fetei, ca o tobă bătând undeva departe, marşul unei oştiri care luptase cu curaj, însă mult nu mai rezista de-acum.

A luat-o înot spre mal.

Când a trecut hotarul cu fata de gât, ceaţa s-a topit şi ploaia s-a potolit. A învăluit-o căldura. Apa liniştită i se părea ciudat de inertă după atâtea talazuri, însă n-avea de gând să se plângă.

Când a dat de nisip, s-a ridicat în picioare, apucând mai bine fata, ca s-o poarte prin apa puţin adâncă. Era curios de uşoară, nici nu părea aievea. Parcă ţinea o rândunică în căuşul palmelor. Nu se mira că marea făcuse ce voia cu făptura din faţa ei şi cu ceilalţi marinari. Părea o formă vremelnică, un mulaj de lut reproducând un trup omenesc.

Diana a lăsat fata cu grijă pe nisip şi i-a luat iar pulsul. Nu-i mai bătea inima deloc. Ştia că trebuie să i-o repor‐ nească, să-i scoată apa din plămâni, doar că nu prea îşi amintea cum anume. Învăţase tehnicile de reanimare de bază în caz de înec, însă nu mai avusese ocazia să le pună în practică. Sau poate că nici nu fusese prea atentă la cur‐ sul acela. Ce şanse erau să se înece vreo amazoană, mai ales în apele liniştite care scăldau Themyscira? Iar acum visarea cu ochii deschişi de la cursuri putea s-o coste viaţa pe fata asta.

Fă ceva, s-a îndemnat singură, încercând să-şi alunge panica. De ce te‐ai mai chinuit s‐o scoţi din apă dacă stai acum şi te holbezi la ea ca un iepure speriat?

Diana şi-a lăsat două degete pe sternul fetei şi apoi le-a plimbat ceva mai în jos, până i s-a părut că le-a aşezat unde trebuie. Şi-a pus încrucişat mâinile una peste cealaltă şi a apăsat. A simţit cum se încovoaie oasele fetei sub palme şi le-a luat repede de pe ea. Fata asta era din plută sau ce? Părea la fel de solidă ca machetele de monumente din toată lumea pe care le construise Diana la şcoală. A apăsat

uşor cu palmele o dată şi încă o dată. Cu două degete a astupat nările fetei, apoi şi-a lipit gura de buzele reci ale muritoarei şi a suflat.

Aerul a pătruns dintr-odată în plămânii fetei şi i-a văzut cum se umflă, însă de data asta forţa manevrei a părut să-i facă bine. Dintr-odată, fata a început să tuşească şi să se scuture, scuipând apă sărată. Diana s-a lăsat în genunchi cu un mic hohot de râs. Reuşise. Fata era în viaţă.

Dintr-odată s-a cutremurat de propria îndrăzneală. Pe dulăii lui Hades! Reuşise. Fata era în viaţă.

Şi se chinuia să se salte în capul oaselor.

— Aşa, a zis Diana punându-i o mână pe spate.

Nu putea să stea în genunchi şi să se uite la ea cum se

zvârcoleşte ca peştele pe uscat şi n-avea cum s-o arunce la loc în ocean. Nu-i aşa? Nu. Muritorii aveau clar predilecţie pentru înec.

Fata trăgea cu lăcomie aer în plămâni, înecându-se, cu o mână pe piept.

— Ceilalţi, a zis ea cu greu.

Avea ochii atât de holbaţi, că îi vedea irişii plutind în orbitele albe. Tremura ca varga, însă nu ştia dacă de frig sau de şoc.

— Trebuie să-i ajutăm…

Diana a clătinat din cap. Nu văzuse niciun alt semn de viaţă în naufragiul acela. Oricum timpul trecea mai repede în lumea muritorilor. Chiar dacă s-ar fi întors înot acolo, de-acum furtuna îşi făcuse mendrele cu leşurile şi rămăşiţele rămase.

— Nu mai sunt, a spus Diana, dorindu-şi imediat să se fi gândit de două ori înainte să deschidă gura.

Fata a dat să zică ceva, apoi a închis gura. Tremura atât de rău, că Diana se temea să nu se frângă. Nu se putea aşa ceva, nu?

A cercetat coasta stâncoasă. Poate o văzuse cineva îno‐ tând în larg. Putea să jure că nicio alergătoare nu-şi mai alesese traseul acela, însă oricine ar fi putut zări explozia şi să vină încoace să cerceteze mai de aproape incidentul.

— Trebuie să plecăm de la mal. Poţi să mergi?

Fata a dat din cap, însă îi clănţăneau dinţii rău şi nici nu s-a urnit din loc. Diana a scrutat iar coasta.

— Chiar trebuie să te ridici de-acolo.

— Asta şi încerc.

Nu părea să încerce. Diana şi-a stors creierii să-şi amin‐

tească tot ce învăţase despre muritori sau măcar mărun‐ ţişurile – ce mănâncă, ce temperatură corporală au, ce obiceiuri culturale. Din păcate, mama şi învăţătoarele sale se concentraseră mai degrabă pe ceea ce Diana numea Pericolele Grave: războaie, tortură, genocid, greşeli gra‐ maticale.

Fata care tremura ca varga pe nisip nu părea să se încadreze în categoria Pericolelor Grave. Părea cam de-o vârstă cu ea, avea pielea cafenie şi pletele îi erau o claie de cosiţe lungi şi mărunte, pline de nisip. Clar părea prea slăbită să-i facă vreun rău cuiva. Oricum ar fi fost, putea s-o pună pe Diana în pericol. Pericolul exilului. Perico‐ lul surghiunului veşnic. Mai bine nu se gândea la asta. A început să-şi amintească de orele cu Teuta. Fă‐ţi un plan. Adesea ajungi să pierzi în bătălii pentru că nici nu ştii în ce fel de război lupţi de fapt. Bine atunci. În halul în care ajunsese, fata nu era în stare să meargă mai mult de câţiva paşi. Cu atât mai bine poate, oricum n-avea unde s-o ducă.

Şi-a lăsat mâna pe umărul fetei, sperând că gestul avea darul de a o linişti.

— Uite ce e, ştiu că eşti slăbită, însă trebuie să încercăm să plecăm de la mal.

— De ce?

Diana a şovăit, apoi a ales un răspuns adevărat la pro‐ priu, chiar dacă nu era tocmai sincer.

— Vine fluxul.

Asta a părut s-o convingă, căci fata a încuviinţat. Diana s-a ridicat şi i-a întins mâna.

— Mă descurc, a zis fata, dând să se ridice singură, mai întâi în genunchi.

— Eşti încăpăţânată, a spus Diana, nu fără o doză de respect.

Fata fusese cât pe-aci să se înece, părea şubredă ca o bucată de lemn purtată de ape şi fără vlagă, însă nu prea se lăsa ajutată şi nu prea credea c-o să-i placă propunerea cu care venea Diana.

— Vreau să te sui în spinarea mea.

Între sprâncenele fetei s-a ivit o cută.

— De ce?

— Pentru că nu cred c-o să răzbeşti pe povârniş. — E vreo cărare?

— Nu, a zis Diana.

De data asta minţea. I-a întors spatele fără să mai stea la discuţii. După câteva clipe a simţit cum îi cuprinde gâtul cu braţele. Fata i-a sărit în spate şi Diana a apucat-o de coapse, s-o ridice mai bine.

— Ţine-te ca lumea.

Fata s-a agăţat zdravăn, mai s-o gâtuie.

— Nu chiar în halul ăsta! i-a zis sufocându-se.

— Scuză-mă!

Şi şi-a relaxat braţele.

Diana a luat-o la fugă, nu prea tare.

— Mai încet, a gemut fata. Cred că-mi vine să vărs. — Să verşi? Diana şi-a trecut în revistă rapid cunoştin‐

ţele despre fiziologia muritorilor şi s-a grăbit să se mişte mai cu grijă. Să nu cumva să faci una ca asta.

— Vezi să nu mă scapi.

— Eşti grea cât o pereche de cizme mai solide.

Şi-a croit drum printre bolovanii mari de la poalele

coastei.

— Trebuie să am mâinile libere ca să mă caţăr, aşa că

va trebui să te agăţi şi cu picioarele de mine.

— Să te caţeri?

— Pe coastă.

— O să urci peretele coastei cu mine în spate? Nu eşti

în toate minţile?

— Tu ţine-te bine doar şi vezi să nu mă gâtui.

Diana s-a prins bine cu degetele de stâncă şi a început

să o ia în sus, până nu se dezmeticea fata.

Se mişca iute. Doar ştia terenul ca-n palmă. Se căţărase

de nenumărate ori pe stânci de când venea pe ţărmul de nord, iar când avea doisprezece ani descoperise şi peştera unde mergeau acum. Mai erau şi alte peşteri săpate mai jos în peretele coastei, însă le inunda apa la flux. Şi se ieşea prea uşor din ele dacă te apuca vreo curiozitate.

Fata a gemut iar.

— Aproape am ajuns, a încurajat-o Diana.

— N-am de gând să deschid ochii.

— Cred că e mai bine aşa. Doar să nu… ştii tu.

— Să nu vomit pe tine?

— Da, a spus Diana. Exact.

Amazoanele nu sufereau de răul ăsta, însă era pomenit

în mai multe romane, precum şi într-o descriere foarte plastică dintr-un manual de anatomie. Din fericire, fără ilustraţii.

Diana s-a săltat în sfârşit în gura săpată în stâncă a peşterii. Fata s-a rostogolit de pe ea şi şi-a tras sufletul. Era o peşteră înaltă, îngustă şi neaşteptat de adâncă, de parcă ar fi încercat cineva să despice coasta. Pereţii negri,

lucioşi erau mereu scăldaţi în spuma mării. Când era mică, Diana se prefăcea că peştera se întindea prin stâncă tot mai departe, deschizându-se pe un alt tărâm. Ceea ce nu era adevărat. Era o peşteră ca oricare alta şi, oricât şi-ar fi dorit să fie altceva, se încăpăţâna să rămână neschimbată.

Diana a aşteptat să i se obişnuiască ochii cu întunericul şi s-a târât înăuntru. Pătura de cai era la locul ei, înfăşu- rată în canava, aproape uscată, poate doar un pic miro- sitoare, şi tot acolo era şi cutia de tinichea cu provizii.

A înfăşurat-o pe fată cu pătura pe după umeri.

— Nu mergem sus? a întrebat-o fata.

— Încă nu.

Diana trebuia să se întoarcă în arenă. De-acum între‐

cerea mai că se terminase, nu voia să se întrebe lumea pe unde umblă.

— Ţi-e foame?

Fata a clătinat din cap.

— Trebuie să sunăm la poliţie, să trimită o echipă de

salvare.

— Nu se poate.

— Nu ştiu ce s-a întâmplat, a spus fata începând iar să

tremure. Jasmine şi Ray se certau cu doctorița Ellis, apoi… — A fost o explozie. Am văzut-o de pe ţărm.

— E vina mea, a spus fata şi lacrimile au început să-i

picure pe obraji. Au murit din vina mea.

— Ba nu, a spus Diana blând, simţind că o apucă panica.

Furtuna a fost de vină.

Şi-a pus o mână pe umărul fetei.

— Cum te cheamă?

— Alia, a spus fata îngropându-şi faţa în braţe. — Alia, trebuie să plec, însă…

— Nu! i-a tăiat-o Alia. Nu mă lăsa aici.

— Trebuie. Trebuie… să merg după ajutoare.

De fapt, trebuia să se întoarcă la Efeseum şi să găsească o cale s-o scoată pe fată de pe insulă înainte să prindă careva de veste.

Alia a apucat-o de braţ şi Diana şi-a amintit cum se agăţase de carena ruptă.

— Te rog, i-a spus Alia. Grăbeşte-te. Poate o să trimită un elicopter. Poate a supravieţuit cineva.

— Mă întorc cât de repede pot, i-a promis Diana.

A tras mai aproape cutia de tinichea.

— Aici ai piersici uscate, nuci pili şi un pic de apă dulce.

N-o bea pe toată odată.

Alia a clipit din ochi.

— Pe toată odată? Cât o să lipseşti?

— Câteva ore, poate. Mă întorc cât pot de repede. Stai

la căldură şi odihneşte-te, a spus Diana ridicându-se în picioare. Şi nu ieşi din peşteră.

Alia s-a uitat la ea de jos. Avea ochii căprui-închis, cu gene lungi, iar privirea îi era temătoare, însă fermă. Alia părea să o vadă cu adevărat pentru prima oară de când o salvase din apă.

— Unde ne aflăm? a întrebat-o ea. Ce loc e ăsta?

Diana nu prea ştia ce răspuns să-i dea, aşa că s-a mul‐ ţumit să-i spună:

— Suntem la mine acasă.

S-a prins iar cu degetele de stâncă şi s-a strecurat afară din peşteră, înainte să mai apuce Alia s-o întrebe ceva.